miercuri, 29 iunie 2011
Asimetria din noi
Un banal algoritm existențial mã ascunde de tine, dar îți importã
trãirile. Halucinant și obsesiv mã cobor în liniștile mele, acolo unde
nici măcar eu nu mă pot atinge, unde nimicul domină laconic vidul,
umplându-l. Evit sevrajul dependenței de semeni tânjind dupa absentul
absint ce mi se prelinge pe palmele zdrelite de frământarea chircită a
mâinilor mele, un odios sacrilegiu în ritm de rugă canonică extirpată
din editura Divinitîții. Toate rugile mele împreunate nu trec nici măcar
de porțile suferințelor mele. Dumnezeu mă pdepsește pentru că l-am izgonit
din mine. Pupila mea gustã agonic albastrul din oameni, un albastru
regăsit pe coperțile destinelor lor. În colțul diametral opus, îmbãtată
de aroma agoniei mele, îmbrãțișezi spasmele umbrei mele. Ne-am impus
reciproc codul tãcerii. Nu ne-au ajuns niciodatã cuvintele. Cuvintele
concep frazarea ideii, definesc trăiri, exprimă rutina fericirii și
amăgirii.. Cui folosesc exprimarile ultimative și patetice? Cine se
hrăneste cu suferința altuia se va îneca sufocat de reversul
acesteia. Adorăm inconștient să suferim atât cât să ne publicăm
narcisismul și să ne fie omagiate cataclismele interioare. Într-un
final, inevitabil, ne resemnăm în atingeri ultimative, implorând
nihilismul din noi sã nu ne separe. Ne-am ales soarta și ne meritãm reciproc. Ne
definim ca etalon al asimetriei iubirii. Nici mãcar triști nu mai
suntem. Suntem, doar ... noi.
marți, 28 iunie 2011
testament
de la conștientizare m-am plimbat creștinește, pe unde m-au purtat
pașii. astfel, refuzând balcanismul am optat pentru existenta latinã. am
aflat de tãcerea, infinitul și sãrutul lui brâncusi, geniul lui
eminescu, rapsodia lui enescu, plânsul lui porumbescu, ironia lui
caragiale, drama lui iorga, țãranca lui grigorescu, agonia
nihilist-cioranistã, patima lui ionesco, chinul lui luchian, refuzul lui
preda, rãbdarea lui nichita, pragmatismul lui noica, culoarea lui aman,
periplurile lui bogza, iubirile lui petrescu, vremelnicul bacovia,
indezirabilul arghezi, ...
i-am cunoscut pe toți. inclusiv pe cei de care nu îmi amintesc.
sunt atins de drama româneascã, neputința de a-i asimila pe ai mei. am eșuat lamentabil. și tocmai de aceea, prefer sã tac, sã nu mã recomand.
i-am cunoscut pe toți. inclusiv pe cei de care nu îmi amintesc.
sunt atins de drama româneascã, neputința de a-i asimila pe ai mei. am eșuat lamentabil. și tocmai de aceea, prefer sã tac, sã nu mã recomand.
III
Când simt că mă prăbuşesc definitoriu, ajuns la marginea prăpastiei, nu-mi râmâne decât să mă arunc. Să mori departe de ochii lumii îţi oferă o decenţă aparte, dincolo de laşitatea sinucigaşului. M-aş arunca, dar hăul de sub mine este atât de imens încât mi-e teamă că până-mi ating deznodământul îmi voi rememora eşecurile. Învins de anxietate nu-mi mai rămâne decât compromisul vieţii. O altă laşitate, o altă renunţare la decenţă. Cât de ciclică îmi este viaţa şi searbădă în profunzimea ei.
luni, 27 iunie 2011
Inutilitate (I)
Ziua aceasta are mirosul unei zi de luni, searbădă și fără nici o valoare. O zi de luni mai seacă decât orice debut de săptămână; ziua în care toate ambițiile mele s-au fărâmat dinaintea nimicului. Am sentimentul amăgitor al păcatului trăit în cotidian prin fiecare semen pe care l-am întâlnit; te întâmpină cu acea atitudine de semizei decăzuți pentru o zi din Olimp dintr-un moft divin, pregătiți să-și devoreze partea lor de infern cu toată degradarea și umilința de care sunt capabili. Nici o virtute nu le poate rezista.
(II)
Iubirea pe care o port semenilor mă întristează. Este singura poarta prin care ei îmi pot oferi dezamăgirea, prin care eu îmi pot asuma menirea. Nu cunosc nici un sfânt, pentru că ei stăpânesc indecenţa slăbiciunilor. Liniştea metafizică o poţi atinge numai departe de oameni. Nereuşind a ieşi din tagma umanităţii, nu mă aştept la atingeri heruvimice. Cât de departe sunt de linişte ...
duminică, 26 iunie 2011
(I)
Regretele sunt sincope ale afectului. Daca sufletul meu va dispărea odata cu mine, Dumnezeu şi-a ratat creaţia. Regretul ratării Îl va umple de melancolie.
Zonă calamitată
Viața mea,
este o zonã calamitatã.
Astfel iubito,
nu ai unde lua micul dejun,
nu ai unde îți usca pãrul,
este o zonã calamitatã.
Astfel iubito,
nu ai unde lua micul dejun,
nu ai unde îți usca pãrul,
nu ai unde face amor
si nu ai unde-ți odihni tâmpla!
Alege!!!
Pãrãsește-mã sau înroleazã-te în Armata Salvãrii.
si nu ai unde-ți odihni tâmpla!
Alege!!!
Pãrãsește-mã sau înroleazã-te în Armata Salvãrii.
Cioburi
Pe masă, o sticlă goală în care se ascunde un mesaj scris. Am găsit-o pe malul râului ce străbate în lung oraşul. Încerc să-i refac traseul. Ştiu că este de la tine. Tu eşti departe şi cu toate astea încă te pot atinge. Asta depinde numai de vrerea mea. Eu ascuns de priviri indiscrete, voi pleca pe ascuns fără să mă ştie cineva, să nu mă poată opri.
sâmbătă, 25 iunie 2011
Lumea de dincolo de mine
Dumnezeu în singurătate (I)
Nu
avem nici o reţinere în orice acţiune. Suntem capabili de orice
mârşăvie pentru a fugi de acceptarea declinului personal. Deţinem
argumente pentru orice. Cât de hilară ne este viaţa văzută prin ochii
filosofului, deoarece pentru un sistem de gândire filosofic orice
acţiune are o finalitate previzibilă. Singurul argument valabil în
acţiunile care urmăresc confortul nostru psihic este laşitatea. Acest
degradant sentiment, care oripilează subconştientul până la anularea
lui, este susţinut prin minciună şi trădare. Fuga din faţa evidenţei
este o doar o amăgire, o amânare a întâlnirii cu conştiinţa care în
momentul în care îşi va intra în drepturi o va face fărâmiţându-ne
afectul în bucăţi numite regrete.
joi, 23 iunie 2011
Luciditatea sinucigașului
Am încercat de-a lungul mediocrei mele existenţe să înţeleg tendinţele surpimării la care apelează sinucigaşii. Ultimul gest de laşitate supremă, pentru că nu aş putea cataloga altfel acest gest, îi conferă raţiunii motivaţia împăcării totale cu afectul. Lipsa lucidităţii, disperările afectului şi exasperările la care ne supune acesta oferă iluzia curajului suprem.
Rămășițele zilei
Şi
dimineaţa asta îşi cere drepturile asupra mea, la fel ca un uitat ieri,
ca un apropiat mâine, fără să-mi reveleze ceva. Aud printre pernele
grele, undeva în apropiere, voci care-şi ţipă disperarea, căutând
prozeliţi. E radioul. Deschid ochii, privesc ceasul. 7 şi 7 minute.
Secunde? La ce dracu-mi foloseşte să ştiu!? Zâmbesc. Mă iubeşte? Sau, mă
doreşte? Nu contează. Oricum, nu ne-am mai vorbit de vârste bune, de
ani, de zile, de ore. O ultimă permisivitate. Ultima forţare a lenei
nopţii, mă întinde ca un arc arămiu pe cearceaful negru primit de la
tine înaintea unui adio premeditat. Nici nu am apucat să verificăm dacă
ochii tăi negrii, aşezaţi în umbra rimelului, se completează complice cu
întunericul aşternutului şi al nopţilor ce ar fi urmat. Dacă ai fi avut
răbdare! Dacă ... La ce m-am aşteptat?
miercuri, 22 iunie 2011
A fi pasional
Cred
cu toată opoziţia absurdului raţiunii în valoarea pasiunilor mele.
Privesc, ating, simt. Sunt condiţiile esenţiale pentru a-mi descătuşa
pasiunea. Îmi este de trebuinţă a mă lăsa devorat de acele pasiuni
înălţătoare, responsabile de anularea eşecului personal prin permisiva
asimilare cotidiană.
marți, 21 iunie 2011
Conversându-mă cu mine
Conversaţiile din toiul singurătăţilor mele se poartă la o masă rotundă, unde dispus alegoric mă aflu sedus de frumuseţea perfect simetrică a două femei tăcute, care ştiu să mă privească, să mă asculte. Interesantă este acea conversaţie a privirilor, a gândurilor tainic ascunse în tenebrele minţii mele, cu precădere toleranţa pe care cele doua şi-o dovedesc prin atitudinea statuară. Privirile lor sunt aţintite spre mine. Nu-şi dispută nimic, pentru că niciuna dintre ele nu mă revendică.
Cele 7 Păcate (VII) Mânia
”Ai curaj pentru marile supărări din viaţă şi răbdare pentru cele mici; după ce ţi-ai terminat cu bine treburile zilnice dormi liniştit. Dumnezeu este treaz.”
Victor Hugo
luni, 20 iunie 2011
Cele 7 Păcate (V) Lăcomia
„Nu e sărac cine are puţin ci cine-şi doreşte mult.”
M.P.Cato
M.P.Cato
duminică, 19 iunie 2011
Taedium vitae
Adun
toate cuvintele pe care le știu și încerc pentru a nu știu câta oară să
încropesc o frază. De fapt, încerc să-mi determin gândurile să se
așeze, să se exprime și astfel să pot să-ți vorbesc. Orice ți-aș spune
este lovit de nulitate absolută în fața propriei rațiuni. Îmi este
limpede că nu mă mai pot minți, dar pot să te mint pe tine în
continuare.
sâmbătă, 18 iunie 2011
Am răbdare cu Dumnezeu până mă va ucide
Sunt multe pe care nu mi le explic încă. Sunt mult mai multe la care am renunțat a mai găsi înțelegere. Dar niciodată nu voi renunța în a-l găsi pe Dumnezeu. Știu cu certitudine că El există undeva uitat în mine, pentru ca o astfel de educație în credință am primit, iar la acea vreme nu mă puteam opune, nu puteam a alege și mai presus de toate nici a înțelege.
Cele 7 Păcate (IV) Desfrânarea
„Ce face un bărbat când iubeşte o femeie? O pregăteşte pentru următorul ...”
Lloyd Douglas
Desfrânarea merită “bârfită” pornind de la premisa că iubirea nu are legături reale cu eternitatea. Pentru că iubirea există, noi considerăm că este suficient să trecem prin toate trăirile adiacente ei, să atingem toate formele brute ale sentimentelor compatibile cu iubirea, să ne plictisim pe rând de adoraţie, de tandreţe, de romantism, de amăgire, de ură şi într-un final apoteotic să ne lăsăm în mrejele provocatoare ale dispreţului provenit din noi, din relaţia distrusă, din ceea ce a fost şi cu precădere din ceea ce a mai rămas.
joi, 16 iunie 2011
Iubind la întâmplare
Suntem
tributari stării de necesitate, stare care ne stabileşte o nouă ordine,
ne conferă o nouă identitate. În fapt avem parte de anularea
irevocabilă a ceea ce suntem. Ne purtăm de parcă am traversa ultima
etapă a vieţii. Conştienţi de inevitabila finalitate, ne este atât de
teamă de ea încât suntem preocupaţi de apropierea ei. Totul se reduce la
teama care însoţeşte tendinţa de renunţare. Totul se reduce la acea
voluptate specifică acelora care trăiesc fiecare clipă cu supremitatea
ideii de împlinire, de întregire. Nu ne mai interesează şi agasează
gustul îndoilenic al compromisului. Contează doar a trăi la limită
fiecare fecundă clipă a vieţii, acea clipă datoare sacrificiului nostru,
momentul în care toată fiinţa tremură până-n tenebrele afectului,
pentru acea emoţie specifică împlinirii. Dacă nu am fi trădaţi de puţina
luciditate rămasă, am remarca cu tristeţe ce înseamnă pentru noi a
iubi.
Cele 7 Păcate (VI) Lenea
”Sunt două păcate principale din care toate celelalte păcate se nasc: Nerăbdarea şi Lenea.”
Franz Kafka
miercuri, 15 iunie 2011
Manifest pentru libertatea cuvântului
De curând am fost înștiințat că îmi sunt interzise
multe. Ca jurnalist trebuie să mă abțin de la orice comentariu, să îmi anulez
complet intuiția, să devin umil și servil. Mai trebuie a-mi fi interzis a citi
și a scrie. Mi se indică și permite cu nonșalanță a deveni un dobitoc. Nu reușesc
să înțeleg cum pot crede unii că aș putea trăi într-o beatitudine animalică, să
ma limitez la hrană, somn și când trupul își cere satisfacerea orișicărei pofte
carnale, eu să mă dedau la ăste toate că un alienat fixat de soartă în lanțul
trofic.
marți, 14 iunie 2011
Dialectica vinei universale
Suntem ceea ce suntem şi aceasta este singura noastră vină. Ne asumăm
iresponsabil orice eşec, chiar dacă în sinele nostru căutăm cu aviditate
să ne dispensăm de greşeli şi să ne împovărăm semenii cu ele. Vina
individuală ne aparţine şi ştim asta. Ceea ce nu cunoaştem, ceea ce nu
ne oferă nici o certitudine ar fi raportul dintre vina universală şi cea
individuală, atunci când ne asumăm ceea ce suntem.
luni, 13 iunie 2011
Cele 7 Păcate (I) Mândria
În secolul al XIII-lea au fost declarate cele 7 păcate capitale: "mândria", "invidia", "iubirea de arginţi", "desfrânarea", "lăcomia", "lenea" şi "mânia".
“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii”
Nicolae Steinhardt
“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplinii niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii”
Nicolae Steinhardt
Sublimul dezastrelor
Fără
să exersez ridicolul şi pateticul atrag şi ating cu lejeritate
dezastrele. Atins congenital de ghinion nu mă plâng de nimic. Patetismul
îmi este starea naturală, ridicolul de care sunt capabil frizează
seninătatea inconştienţei semenilor.
duminică, 12 iunie 2011
Timpul Evei
Un
chip perfect, un sân sublim, o nuditate albă sub tentaţia desfrâului.
Toate acestea într-o unică femeie, adică mai mult decât privirea mea
poate suporta. Un suflet indecis, o raţiune ce mă refuză şi un flirt ce
mă provoacă. Toate acestea într-o unică femeie, adică mai mult decât
raţiunile mele pot înţelege. Un acelaşi „te doresc”, o derutantă chemare
„te iubesc” şi aceeaşi uşă închisă care ne desparte complet trăirile.
Toate acestea într-o unică femeie, adică mai mult decât sufletul meu
poate cuprinde. Un pahar cu votcă, un pachet de ţigări şi o poză din
care te-am decupat, aruncată neglijent pe masă. Toate acestea într-o
unică iluzie, adică mai mult decât ceea ce sunt. Abrupt îmi este
sfârşitul, iar vremea mea a trecut demult. Pentru mine nu mai sunt
secunde, dincolo de intrusul din mine nu mai există viaţă. Am apus! E
timpul Evei ...
sâmbătă, 11 iunie 2011
Depresia la români, sport național
Sincer!? Nu mă mai miră nimic.
Am devenit imun la depresiile necontrolate ale românilor, la
căderile intenționate în gol, la aruncatul cu privirea în ograda
vecinului, la bârfele despre cei care reușesc la extreme (ajung în topul
bogaților sau falimentează), la nurii vedetelor autohtone, la prolifica
inteligență artificială a politicienilor (la putere sau în opoziție),
la bunele intenții ale amicilor mei, la ”susținerea” gratuită oferită de
opozanții mei.
vineri, 10 iunie 2011
Decedaţi din adolescenţă
Mã aplec asupra trecutului meu. Nici nu mai are importanţã dacã este un
trecut mai îndepãrtat sau mai recent. Îl numesc doar trecut; o noţiune
care mã aruncã în salba de expresii a trãirilor: naivitate,
persuasivitate, temperament coleric, parşiv, egoist, posesiv,
generozitate, frustrãri, gelozie, respingere, agresivitate, platonism,
umilinţã, dominaţie, infatuare, aviditate de cunoaştere, decãdere,
acumulare, desfrâu, iubire, puritanism, indolenţã, renunţare la sine.
joi, 9 iunie 2011
“Te iubesc”-ul care ne obligă
Complexitatea
trăirilor noastre şi raţiunea golită de instinct îmi conferă dreptul
suprem de a mă separa de regnul animal. Este mult mai simplu să fiu
acolo jos ca evoluţie decât să fiu condamnat pentru lipsa de
infailibilitate. Având calitatea de jivină mă pot ierta fără durere de
libertatea de a trăi. Prefer să-mi fie frică, să iubesc şi să mă hrănesc
instinctual, să fac amor prin parcuri sau să mă hrănesc cu hoiturile
intelectualilor demodaţi şi a sinucigaşilor lipsiţi de protecţia unei
eros neînţeles.
marți, 7 iunie 2011
Sufletului meu nu-i pasă pe cine iubesc
În
disperărările trecutului meu se regăsesc multe pasiuni dezvăluite sau
ascunse. Prin patul meu s-au perindat suficiente muze supuse scalviei
esteticului încât să revolte afectul vreunui artist aspirant sau
consacrat. Sufletul meu a fost petrecut de suflete oscilând între viaţa
şi moarte, dăruire şi decepţie, iubirea necondiţionată sau amăgire. Din
toate aceste peripluri ale sufletului meu m-am ales doar cu corvoada
nesiguranţei, cu incertitudinea eternităţii. Astfel am aflat că totul
este efemer, că nimicul este tendinţa umanităţii.
Femeile - un viciu necesar
Ce este femeia? S-ar putea rãspunde astfel: "femeia este cel mai frumos
cadou pe care Dumnezeu l-a dãruit bãrbatului". În acelaşi timp, femeia
poate adresa întrebarea: "Ce a spus Dumnezeu, dupã ce a creat bãrbatul"?
Rãspuns: " Pot crea ceva mai bun". Şi aşa s-a nãscut femeia. Dacã s-ar
porni mãcar de la aceste douã premise, femeia ar porni cu un net avantaj
asupra regnului masculin.
luni, 6 iunie 2011
Inveni portum
Dacă aş avea suficientă răbdare cu semenii, chiar şi cu mine ar trebui să recunosc că într-o oarecare măsură sunt un răsfăţat al sorţii. Sunt îngrozitor de dificil, chiar imposibil pentru cei care înşeală viaţa şi se simt extrem de obligaţi în a o face praf şi pe a celor din jur.
duminică, 5 iunie 2011
Trezește-mă când cad frunzele ...
Unele lucruri le-am trăit atât de intens, încât puteam să jur că nu le voi uita niciodată, că mă vor arde până la sufocare. În cele din urmă s-a întâmplat ca unele amintiri să devină scrum, iar eu să uit. Ciudat cum pot uita astfel de trăiri și totuși ființa să-și formeze reflexul de a refuza suferința. Dar din neatenție, urmărind un film sau o joacă de copii, sufletul își cere iertare, pentru tot ceea ce a putut îndura până la capitulare.
Condamnați la viața!
Sunt momente în care îmi vine să renunț la tot; aceste momente vin dintr-o agitație inutilă sau dintr-o letargie infectată de neputință. În astfel de momente aleg soluția omnivorului căzut în depresie după o vânătoare hămesită a soluțiilor. Aleg să ies pe balcon la o țigară și să sorb dintr-o cană de cafea enormă care mă satisface pe parcursul unei întregi zile. Pe balcon am parte de același specatcol, de parcă destinul s-a înțeles cu platitudinea; retina mi se fixează obsesiv pe cei câțiva cetățeni care se perindă de dimineață până seara în zona gunoiului menajer. Zilnic, dar la ore diferite, probabil funcție de contractul cu lenea, aceeași 10-15 cetățeni își fac cu conștinciozitate pelerinajul la pubele din zonă. Sunt surprins câte resturi provenite din mediocra existență cotidiană a blochiștilor le poate fi util într-o oarecare formă acestor pelerini. M-am resemnat demult vis-a-vis de acest asediu tăcut și inofensiv al acestora, dar nu pot să mă gândesc atunci când îi revăd care este diferența dintre noi cei oarecum așezați social și ei, cei care nu contează pentru nimeni. Am o certitudine în ceea ce-i privește: habar nu au ce înseamnă un compromis. Își trăiesc viața cum le este mai comod, fără a-i interesa cum sunt priviți sau unde sunt așezați la masa speciei umane. Înclin să cred că sunt mult mai liberi decât noi, mai sinceri și mai lipsiți de prejudecăți, mai aproape de primitivism decât de acest capitalism obscur și de mântuială. Cu toții suntem condamnați la viață, dar acești pelerini au fost condamnați de către cei care s-au condamnat singuri, cei care frizează perfectând arta compromisului, adică noi. Sentința la viață poate fi oprită de un singur pluton de execuție aleși la întâmplare dintre pelerini, singurii capabili de curajul de a apăsa trăgaciul destinului, singurii cărora nu le tremură mâna.
sâmbătă, 4 iunie 2011
vineri, 3 iunie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)