Mi-ar plăcea să mă vizitezi în fiecare seară sub chipul tuturor
femeilor care m-au iubit. În fiece amurg să mă sărute alte buze, să mă
privească alți ochi, să mă adulmece alte asimetrii ale feței, însă tu să rămâi
aceeași. De pieptul meu să se strivească sânii mici, potriviți sau mari, adunând
în ei forma fructelor livezilor lumii și parfumul aleilor de unde se pot lua
amante ocazionale, contra cost. Nervurile sangvinității mele trădează și acum
plăcerea palmelor plecate din tiparele corsetelor ce-ți țineau respirația,
coborând apoi spre coapse eliberând cea mai sublimă dintre agoniile tale. Îmi
vine să te strig și să te tac, să plec cât mai departe de gândul îndepărtării rămânându-te,
să te iubesc cu măsura urii ce-mi port pentru ceea ce ți-am făcut iubindu-te,
să te iubesc sub chipul, asimetria și prin nervurile celor care te-au iubit. Îmi vin
multe, enorm de multe și cu toate acestea nu voi face nimic!...
sâmbătă, 28 mai 2016
marți, 24 mai 2016
Așteptându-te
Așteptându-te, nu-mi trăiesc viața și-mi pare că ei îi place
acest respiro. Viața se comportă mereu ca o femeie abuzată pe deplin; dacă
mi-ar putea vorbi, așa cum îți place ție să o faci, mi-ar reproșa multe. La
rându-mi, nu aș ierta-o și toate durerile mele, filtrate prin convalescența
noastră, ar fi acel perpetuum mobile al continuării. Conștientizăm amândoi că
este nevoie de atât de puțin pentru a rezista împreună, chiar sub asediul
atâtor incertitudini. Stăpânesc una dintre regulile de bază ale supraviețuirii
în raport cu viața și toate elementele care o compun: anume, niciodată nu voi
cere de la ea, ceea ce eu nu voi putea să-i ofer vreodată. Și trăind într-un
exil impus, tot putem afirma că avem parte de o viață. Doresc doar să înțelegi
că în aceste gânduri tu nu-ți afli locul, este vorba doar despre mine și viață.
Tu faci partea din viață, din viața mea, dar pentru viață nu există substitut,
există doar completare. Oare mă poți completa, lăsându-mă să-mi trăiesc
viața?...
vineri, 20 mai 2016
Pe mine mă știe doar timpul
În liniștea nopții îmi trece
doar timpul
pe care mi l-am promis.
Afară, în bătaia vântului,
umbrele nu-și dau rând
și se-ncaieră sub lumina lunii,
sub boltirea gândurilor care le
urmăresc,
de la fereastra camerei mele.
Vântul îmi pare mult mai
neliniștit
decât mi-a fost tresărirea
dinapoia ultimului zâmbet,
pe care l-am oferit cândva pământului.
S-a întâmplat într-un demult
care-mi pare într-o etate mai
avansată
decât etatea inimii mele.
Și timpul îmi trece
ca o neiertare,
ca o pedeapsă a devenirii.
În unele nopți, unul dintre 'cele gânduri urmăritoare
coboară între umbre, folosind
aceeași scară
pe care
timpul, mă urcă
din ce în ce mai aproape
de ceea ce cu siguranță
și cu un alt cândva,
va fi ultima mea înserare... miercuri, 18 mai 2016
În loc de bun rămas
Se-ntâmplă orișicărui chip
să prindă false fețe în iubire,
o promisiune scrisă pe nisip
justificare valului menire;
într-un târziu când voi pleca de
acasă,
voi lua cu mine tot ce-i
amintire,
îmi sorb cognacul de pe masă,
descânt pe gând de pângărire.
De mâine doruri noi m-așteaptă
și aripi negre îmi vor crește-n
carne,
îndepărtat de judecata dreaptă,
înstrăinat de-ale iubirii toane;
îmi voi permite-o ultimă țigară
și un pahar vorbit cu Dumnezeu,
ce-a fost în mine viu, să
piară,
cum te-am iubit să știu doar
eu.
Se-ntâmplă orișicărui chip
să își aleagă falsul lui cioplit,
cât tac și plâng sau râd și țip,
îmi pot ierta că te-am iubit...
marți, 17 mai 2016
Războiul rugilor
Da, ni se întâmplă tuturor. Întrebarea care ne macină cu
răbdarea infernului este ”de ce mi se întâmplă mie?!”. Suntem datori vieții, diformității
destinului, cu cel puțin o dragoste neîmplinită. Suportăm imposibilul alimentat
de flagelul iminentei singurătăți și ne urâm în sens invers parcursul vieții,
apologia fiind momentul intrării în lume. Blestemul mamei ne stăruie pe buze și
poate că frica de Dumnezeu ne oprește până la suprimare blestemul. Și dacă tot
am ajuns la PreaÎnaltul și NeÎntinatul, întreb și eu ca omul lovit de modestia
propriului destin care-i jertfa care mă poate salva de propria-mi nenorocire. Care-i
ruga potrivită pentru salvarea de la nefericire? Sau cea mai potrivită pentru
salvarea de la singurătate? Există vreo rugă care să parvină spulberarea
îndoielilor, care să ardă pe rugul ființial izgonirea din raiul îndrăgostiților?
Spune-mi Doamne, rogu-te, care-i secretul fericirii și nu mă lua cu cea
veșnică, că despre asta știu insuficient sau suficient încât să-mi pese prea
târziu! Sau poate dacă aș ruga-o să mă ierte (cu sau fără motiv) și să se
întoarcă la mine, poate chiar se întâmplă! Dacă m-aș ruga ei să ne acorde încă
o șansă și o primim, rămân doar în afara edictului care privește ordinea divină
a rugilor; la nivel teoretic îmi păstrez nealterate limitele înțelepciunii, practic
amân agonia...
Poveste
Ca orice poveste am început cu un ”a fost odată...”!
Clandestinul relației noastre ne-a ferit de ura lumii, de puterea neînțelegerii
ei. Cel mai mult din anonimat mi-a plăcut ideea falsă a unicității, însă îmi
recunosc că doar astfel a fost cu putință trecerea anilor peste noi. Deconspirarea
noastră ne-ar fi adus iminența unei renunțări cumplite, mult prea violente
pentru niște suflete păgubite de perechea lor. Acum când scriu despre ce mi-a
rămas, despre ce mai sunt, fără apăsarea unui incert viitor apropiat, nu mă
caut de cuvinte; sunt mai aproape de căutarea unei trăiri similare oricărui
trecut care nu te conține. Mă ajută bluesul. Potrivindu-mă printre gânduri, din
ele răsar răspunsuri la întrebări nespuse. Știi care este cea mai nefericită și
neinspirată glumă despre viața, după iubire? Finalurile fericite,
happy-end-urile! Am fost anonimi, însă nu am făcut excepție: povestea noastră
și-a procurat un final fără nici o relevanță...
luni, 16 mai 2016
Îmbrățișare...
Îmbrățișarea mării sau nopții
mi-e totuna.
Motivul banal, dispariția mea
ca ascundere dinaintea căutăturii
lumii,
mă face egalul nopții și al
mării.
Luna mă poate privi prin ochii
sufletului tău.
Chemarea mea un semn cunoscut
doar stelelor și păsărilor
nopții;
în infinita întindere a mării
întunericului,
Lacteea își face cărare precum
un presupus Moise
preocupat de dezrobirea îndrăgostiților.
Despre iubire ne poate spune
doar Dumnezeul ascuns în
oftatul sufletelor noastre.
Îmbrățișarea ne poate fi
împărtășită de
amurguri sau răsărituri,
vântul deșertului
și câte și mai câte,
uitate de Dumnezeu în pridvorul
lumii.
Despre noi?! Tot mai puține,
tot mai aproape de nimic,
de întuneric.
Spune-mi despre mine sau
ce am uitat despre tine și noi!
Apoi îmbrățișează-mă cu marea!
Și cu noaptea! Sau cu Lacteea!
Mi-e totuna!...
duminică, 15 mai 2016
Și dacă...
... din pasiune pentru mine,
te-ai rezema de un prezent
steril,
ne-am fi pădure fără
compasiune,
sau frunze arse într-un vânt
viril;
... am fi aromele florale,
am ști iubi lipsiți de focul
viu,
îmbrățișarea nu mai poate doare
și florile ne-ar crește în
pustiu.
... suntem fructele iubirii,
de păsări și de beznă ne-am feri,
îmbrățișați în toamna amăgirii,
vom fi desertul celor ce vor
fi!...
Mâna ta ținea de mână ploaia...
... și așa te-am păstrat în a
mea poveste;
se făcea că mă iubeai
cu melancolia ploilor de vară.
Eram ultimul sosit la târgul
plăcerilor tale,
iar eu, prea timid. prea șters
în mulțimea nebună
te-am simțit căutându-mă.
M-ai ales pe mine, cel mai vinovat
dintre cei nevinovați
și poate,
ce mai nepângărit dintre
pângăriți.
Mâna mea ținea de mână
întunericul...
... și la fel a fost când m-ai
alungat.
Te iubeam cu sinceritatea și
nervozitatea
acelei umbrei nedefinite,
care urmărind-te,
a părăsit anonimatul prefect al
mulțimii nebune.
Mâna mea este mult mai
puternică decât a ta,
însă cel care a pierdut am fost
eu.
Cutându-ți buzele, ținându-mă
de noapte,
am primit gustul ploilor de
vară.
Mâna ta ținea de mână ploaia,
mâna mea ține de mână
o nestăvilită melancolie...
miercuri, 11 mai 2016
Orbul drăgostelii
Dragostea-i oarbă! Câinii rațiunii
îmi mușcă din gleznă,
și-n timpul cel mort îmi reciți
despre tine.
Te-aș urma chiar și-n lumea din
beznă,
dar o teamă se șchioapă prin
mine!
Cum spuneam, dragostea-i oarbă!
Și macii crescuți
ne suportă, corvoadă în roșul
din sânge!
Pentru ei, curios, noi străinii
din beznă-apăruți,
reușim, ce-i lumesc pentru ei, a
constrânge!
Și ce-i dacă dragostea-i
oarbă?! Și ce-i dacă nimeni nu crede,
că suntem din lut, apă vie și
drag?!
Suntem orbii care văd ce ochiul
nu vede
și care-n moarte am ars al
vieții prag!...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)