Moartea unui origami (VI)

Orice drum parcurs la volan în singurătate are o mare calitate; aceea de a-ți permite luxul meditației. Drumului nu-i pasă de trăirile noastre, de gânduri sau argumente. Șerpuiește printre viețile noastre, deschide sau închide perspective, așterne gândurile în firescul cursului vieții. Drumul, precum marea sau muntele, își cere drepturile și dintre noi își alege tributul, dar personal nu am gândit niciodată astfel. M-am exclus de timpuriu din categoria celor superstițioși. În cazul meu, noțiunea tributar se aplică doar când vorbesc de ființă, de nevoile și sacrificiile desăvârșirii. Radioul umple liniștea habitatului temporar. Peste localități, curbe, știri și muzică domnește nerăbdarea cu care-mi doresc a tranșa lucrurile cu Ilinca. Apariția acestui tată, un personaj foarte important în lumea su(s)pusă, nu mă încurcă cu nimic, dar totuși mă determină să fiu mult mai precaut în supoziții și atitudine. Finalmente suntem doi adulți care se presupune că știu ce-și doresc de la viață. Este foarte adevărat că între noi stă așezat un deceniu de experiență și rutină; avantaj eu, dar simt că acest avantaj este nul. Chiar și nerăbdarea mea conține aspectele lucidității care mă definește în toate. Nu încerc să mă înțeleg, pentru că nu știu cum va decurge întâlnirea, pur și simplu construiesc câteva scenarii viabile pentru orele care vor urma.

Am ajuns fără peripeții notabile în Axente Sever. Notabil ar fi doar faptul că am trișat savurând aproximativ un sfert din cafeaua pregătită pentru replica ”împărțitului”. Cobor geamul și caut cu privirea un localnic care să mă poată îndruma. Axente Sever nu este o comună mare și este traversat identic localităților urbane de drumul național, iar din el răzbat spre casele în stilul ardelenesc câteva ulițe neasfaltate. Observ un localnic care odihnea pe băncuța din fața porții. Mă urc pe podețul din fața casei și trag pe dreapta.

-         Ziua bună, domnule. Mă puteți ajuta cu o adresă?

-         Bună ziua. Ce anume doriți?

-         Mă gândesc că aveți un singur orfelinat în comună și mă puteți ajuta să

ajung la el ...

-         La casa de copii vreți să ajungeți?

-         Da, da!

-         Atunci trebuie să întoarceți. Mergeți înainte către Copșa Mică, pe drumul

pe care ați venit și ... stați puțin să mă gândesc ... nu prima, nici a doua, a ”triia” stradă la dreapta cum mergeți către Copșa. Intrați pe drumul ăla și mergeți până la capătul lui. Acolo este și Biserica. Curtea bisericii și curtea casei de copii sunt despărțite de un gard. Nu aveți cum n-ajunge ...

-         Mulțumesc. Zi bună!

-         Doamne ajută! ...

Cât de mult poate să-mi placă acest salut. În natura acestui salut stă toată

nădejdea omului simplu. Simplitatea și firescul țăranului nu se mai regăsește în cotidianul urban; nici în cel rural nu-l mai aflăm decât în preajma bătrânilor noștri. Mă gândesc la evoluție?! Este hilar acest gând tocmai când mă aflu la cinci minute de reîntâlnirea cu Ilinca. Opresc mașina în lateralul porții orfelinatului. Mă îndrept spre poarta maronie din tablă și sun la poartă. Încerc și clanța, dar după cum era de așteptat, o fac degeaba. Într-un final, după trei prelungi încercări la sonerie, apare portarul.

-         Bună ziua! ... îi spun bătrânului.

Hexagenarul domn îmbrăcat ponosit, avea o privire foarte ageră. Halatul albastru învechit, genul maistru de fabrică, pe care-l purta peste ținuta lui ponosită, nu-i ascundea suficient osatura osândită de etate. Ușor adus de spate și cu părul lui rar și cărunt, l-am identificat în sine ca omul bun la toate. Cu siguranță că deși încadrarea lui profesională era una derizorie, sau de necalificat, omul acesta se pricepea la orice era nevoie de reparat și întreținut.

-         Bună ziua. Cine sunteți și ce doriți?

-         Asta da abordare directă! ... îi răspund zâmbind bătrânului. O caut pe

domnișoara Ilinca. Este pedagog aici la dumneavoastră ...

-         Știu cine este Ilinca, domnule. Știe că veniți? Sunteți cumva de la Sibiu,

de la inspectorat? Doamna directoare nu știe de vreo vizită, altfel îmi spunea să fiu atent ...

          Mă frapa franchețea acestui om. Scenarita din mine dădea verdicte. Nu poți fi atât de sincer, chiar introspectiv vocal, cu un necunoscut. Clar ... omul voia să știe cine sunt, dar ..., unul mai versat m-ar fi descusut altfel.

-         Nu sunt de la inspectorat. Și nici nu vin de la Sibiu. Vin de la Cluj și

doresc să vorbesc cu domnișoara Ilinca. Este ceva particular și nu aș dori să-i spuneți că am venit. Aș prefera mai degrabă să fie o surpriză ...

          Bătrânul se scarpină după ureche, mai stă oleacă pe gânduri și-mi spune:

-         Ilincăi nu-i plac surprizele și nici vizitele neanunțate. Doamna directoare

nu permite vizite neanunțate. Dacă-mi spuneți cine sunteți, o să vă rog să așteptați aici până mă duc să vorbesc cu directoarea, apoi revin cu un răspuns.

-         Vă ofer o carte de vizită. Vă rog să-i spuneți doamnei director că sunt

venit aici în timpul meu liber. Sunt în afara serviciului și doresc o discuție privată cu dânsa, pe o temă personală. Vă aștept aici. Mulțumesc ...

          Omul pleacă. Îmi aprind o țigară și privesc împrejurimile. Biserica ortodoxă a satului nu se deosebește cu nimic de lăcașurile ortodoxe din Ardeal. Curățenia se vede imediat, dar nimic ostentativ. Zidurile vechi sunt corojite, dar picturile sunt lizibile. Nelipsitul cimitir nu încadrează de astă dată biserica, el pornește din dreapta ei și se întinde pe vreo două hectare. În cimitir observ aceeași curățenie. La intrarea în cimitir, o boltă improvizată dintr-o clopotniță veche.

-         Domnu’! Domnu’! …mă strigă bătrânul.

-         Un moment vă rog, vin imediat.

Sting țigara și mă îndrept înspre bătrân. Poarta este larg deschisă. Acesta este un semn că sunt primit înăuntru. Totuși în poartă stă neclintit bătrânul. Mă privește atent, foarte atent ...

-         Doamna directoare mi-a spus că vă așteaptă. Vă conduc la dânsa. Dar

înainte de a intra trebuie să vă spun ceva. Există la noi niște reguli care trebuiesc respectate. Nu aveți voie să vă adresați personalului și nici să intrați în camere sau sălile de clasă. Ați priceput?

-         Da!, îi răspund zâmbind. Era chiar simpatic moșul. După

dumneavoastră!, mai adaug și fac un pas înainte pentru a-i da de înțeles că sunt grăbit.

          Intrăm în curtea interioară. Depresie curată. Câțiva copii se joacă în curtea cu iarbă jigărită. Bat mingea pe maidanul unei copilării asumate fără vreo intenție. Privindu-i, realizez că sunt mai resemnat decât ei, cu mult mai resemnat. Traversăm curtea pe o alee din dale de beton. Înăuntrul clădirii se simte un ușor miros de igrasie. Traversăm holul mare și dăm într-un coridor îngust. Pereții sunt vopsiți în ulei. Doamne! Ce vechitură este orfelinatul ăsta. Îmi promit mie că voi porni o investigație jurnalistică pe speța caselor de copii din Ardeal. Este imposibil să crești sănătos aici. Oricum știu că oamenii care lucrează aici nu au nici o vină și sunt adaptați perfect sistemului. Din coridorul îngust intrăm în altul mai lat și mai luminos. Acolo sunt câteva săli de clasă. Realizez acest lucru pentru că ușile au un geam în partea de sus, geam prin care pot privi în sălile de curs. Pe pereți atârnă varii tablouri peisagistice; văd și o hartă a României. Și ... nu cred că greșesc, o văd și pe ea, pe Ilinca. Mă opresc și mă poziționez mai aproape de geam: este ea. Stă cu spatele la mine și vorbește unui grup de copii, pe care doar îi intuiesc, din acea poziție din care mă uit.

-         V-am rugat să nu vă opriți. Imediat ajungem!, mă certă bătrânul.

Clar trecem pe lângă bucătărie, sau sala de mese, pentru că simt miros de

hrană gătită. Îmi amintesc de bunicii mei, de hrana de la cantină pe care bunicul meu mi-o servea în vacanțele petrecute la el, după moartea bunicii. Bunicul nu știa să gătească și zilnic mergeam împreună pe jos până la cantina combinatului, de unde ne întorceam cu sufertașul plin. Doamne ce bine mai găteau bucătăresele de acolo. Îmi amintesc de supa de roșii, de supa de chimen cu crutoane, de ciorba de cartofi. Și tocănițele de pui sau vită! ... și papanașii ...

-         Intrați, vă rog ... mă trezește din reverie bătrânul. Aici este secretariatul.

O să vă rog să așteptați aici până vă primește doamna directoare.

Mă conformez. Secretara, sau ce o fi acel specimen, este o doamnă la fel de în etate ca și bătrânul care m-a condus. Femeia are părul prins sub un soi de eșarfă care ține loc de batic. Se uită la mine cu o privire spălăcită. Mă recomand și îi spun că sunt așteptat de doamna director. Apoi mă așez pe un fotoliu vechi de pânză, din acela cu picioare și brațe subțiri din lemn. Secretariatul este o cameră veche, dar bine întreținută. Remarc aparatura în ton cu evoluția. Xerox, multifuncțională, plasmă de 66 cm pe perete, espressor de cafea pe o măsuță sprijinită de perete. Îmi amintesc brusc de cafeaua mea Starbucks, uitată în mașină. Ce eroare! Nu-i nimic. O să merg după ea și abia apoi o să merg la Ilinca ...

Ușa de la cabinetul directorului se deschide. Ups! Asta da surpriză! Este Ilinca în persoană. Perplexitate mi-e numele. Parcă era în sala de curs, sau nu am văzut eu bine?! ...

-         Domnule jurnalist ... vă invit în cabinet. Ce serviți?Cafea, apă?...

-         Aș prefera cafea, dacă nu cer prea mult. Mulțumesc.

-         Doamna Adriana, vă rog să-mi aduceți o cafea, un pahar cu apă și

zahărul într-o căniță. Mulțumesc.          

În cabinet observ un bun simț nepretențios. Un birou din lemn de nuc, un scaun ergonomic bej din piele și pe birou un desktop și o multifuncțională mică. În fața biroului sunt două fotolii din material identic scaunului ergonomic și între fotolii se află o măsuță de sticlă. În spatele biroului o mică bibliotecă improvizată din rafturi. Pe rafturi zăresc câteva construcții origami. Splendide. Mă gândesc la  timpul afectat unei asemenea realizări. Îmi atrage atenția, în mod special, o lebădă neagră. Migală, migală ... Ilinca îmi indică un fotoliu. Prefer să nu mă așez, încă, O privesc. Studiez, chiar ... Ilinca poartă părul prins în coadă. Ovalul perfect al feței nu este umbrit de farduri. Are o ușoară paloare accentuată de rimelul care-i definește ochii. Același căprui închis mă cercetează, dar arcuirea agresivă a sprâncenelor îi trădează supărarea. O cămașă albă, un sacou roșu aprins îi acoperă zeiței brațele. Revederea lor m-ar fi încântat cu siguranță. Jeanși negri și pantofi de aceeași culoare, cu toc jos. Realizez că nu este atât de înaltă pe cum părea la prima și a doua întâlnire.

-         Vă rog să luați loc. Insist! ... sunt prea obosită să stau în picioare!

-         Indicația dumneavoastră de a lua loc în spațiu, nu-mi pare rugăminte și

sună imperativ. Știu că am greșit căutându-vă mai devreme decât mi-ați scris. Nu dumneavoastră faceți regulile. Dacă vă ajută cu ceva, mă-ncearcă un oarecare regret că am venit nenunțat și că nu am respectat rugămintea dumeavoastră, dar trebuie să recunoașteți ...

-         Nu ați venit neanunțat. M-a sunat tata și mi-a spus că veniți înspre mine.

Mi-a spus de vizita pe care i-ați făcut-o și de discuția avută. Apreciez discreția dumneavoastră vis-a-vis de discuția cu tata, dar această discreție nu scuză atitudinea dumeavoastră. Sunteți foarte agresiv și aș putea adăuga bădăran, dar nimic din toate aceastea nu mă surprind pentru că vă citesc frecvent. Să revin ... Tata mi-a spus că sigur veți veni înspre mine, dacă nu azi, atunci zilele următoare. La cum vă cunosc eu, mai precis vă intuiesc eu, am bănuit că veți veni azi. Nu mă întrerupeți, vă rog ...

          Luă o pauză scurtă și pentru motivul că doamna Adriana, secretara, intrase cu tava pe care se afla cafeaua mea și paharul ei cu apă. Fără zahăr brun, de astă dată ...

-         După ce am închis telefonul am venit la doamna director și am rugat-o

să mă anunțe când sosiți. De asemenea am rugat-o să-mi pună la dispoziție biroul dânsei să pot discuta cu dumneavoastră. Tata a ajutat această instituție și în consecință mi se fac anumite favoruri. Doamna director este mai discretă decât dumneavoastră și nu pune pe mine presiune inutilă, cum faceți dumneavoastră. Sigur doriți un răspuns despre plecarea mea de sâmbătă. Am greșit forțându-vă, dar dincolo de orice fapt, acțiunea mea a fost impusă de refuzul dumneavoastră de a primi scuzele mele pentru întârzierea de la Union. Am avut motive să întârziu dar ele nu fac subiectul discuției de acum. În biletul pe care vi l-am scris v-am rugat să aveți răbdare până sâmbătă. Oare am cerut prea mult? Îmi sau seama că nu este o solicitare obișnuită, mai ales în condițiile în care s-au desfășurat întâlnirile noastre, dar trebuie să acceptați ideea că și pentru mine tot ceea ce se întâmplă nu este rutina unei zile oarecare. Am un motiv foarte serios să păstrez rugămintea de a ne revedea sâmbătă, tot la dumneavoastră. Până atunci vă promit că-mi fac curățenie în gânduri și veți primi de la mine răspunsurile pe care le căutați. Nic eu nu am acum toate răspunsurile. Modul în care s-au desfășurat lucrurile între noi, m-au bulversat și pe mine, nu doar pe dumneavoastră, Nu negați, pentru că ați minți! Prezența dumneavoastră aici și vizita la tatăl meu vă deconspiră. Nu știu dacă intențiile noastre sunt reciproce, dacă converg, dar știu că în cazul meu doar dumeavoastră sunteți cel mai potrivit în a mă ajuta ...

-         Pot să vă întrerup? ...

-         Nu puteți! Sunt în timpul serviciului și sunt genul de persoană care ia

foarte în serios orice face, oriceul în care se implică. Nu sunt cea mai bună gazdă în astfel de momente. Am să vă rog să vă beți cafeaua în liniște. Doar că nu puteți fuma aici. Fără a insista prea mult în agresivitatea care mă definește de cum v-am văzut, am să vă rog când terminați cafeaua să o anunțați pe doamna Adriana că doriți să plecați. Îl va chema pe nea Ionică, care vă va conduce în afara orfelinatului. Cât despre noi  ..., mă rog, noi este prea mult spus, despre întâlnirea noastră, din punctul meu de vedere rămâne cum v-am scris în bilet. Dacă vă reconsiderați poziția vis-a-vis de mine, o să vă rog să mă anunțați, să contramandați totul. Vă mulțumesc. Acum mă întorc la copii mei ...

          Am urmărit-o cum se ridică și se îndreaptă spre ușă. Nici măcar nu eram supărat; nici urmă de iritare. Mă simțeam gol dar eliberat de păcatul nerăbdării. Să zicem că ... îmi luasem porția. Zeița lumii și lebăda mea albă devenise lebăda neagră; își luase zborul în direcția pe care o gândise de timpuriu. Știam deja că totul fusese premeditat de ea. Nu mă refer la vizita mea la tatăl ei și nici la vizita mea aici; mă refer strict la acest monolog. Nu mi-a dat nici un drept la replică. Nu mi-a făcut nici o concesie ...

-         Cum spuneți dumneavoastră? Reverență?! ...

Mi-a zâmbit, apoi a ieșit! M-am ridicat la rându-mi și am părăsit cabinetul.

În antecameră doamna Adriana mă aștepta în picioare. ”L-am chemat deja pe Ionică. Vine imediat să vă conducă ...”. Nu ziceam niciunul nimic. Aveam privirea în pământ și mă gândeam că ...”parcă nu merit o astfel de reacție...”.

-         Nu știu cine sunteți și de ce ați venit. Dar niciodată nu am văzut-o pe

domnișoara Ilinca atât de agitată, de nervoasă. Dacă vă consolează cu ceva, cred că nu-i sunteți chiar indiferent! ... a adăugat zâmbind misterios doamna Adriana, în timp ce părăseam secretariatul.

          Ionica m-a condus până la mașină. A mormăit un ”Drum bun, domnule!” și a intrat înapoi în curte. În acest timp eu rumegam o idee: ”Ce Dumnezeu au oamenii ăștia simpli defect, de își permit soiul ăsta de franchețe nestânjenită?!”

...

          Intrasem deja în Cluj și mă apropiam de casă când telefonul mă anunță de primirea unui mesaj. Am urcat în apartament. Am aruncat paltonul de pe mine și mi-am aruncat în pahar șapte cuburi de gheață și un deget de bourbon. Îmi scot telefonul din buzunar. Click pe mesaj ...

          ”Florin! Nu pentru toată, ci doar pentru o parte din atitudine, ... iartă-mă!. Ilinca ... ”

          Nu vreau să înțeleg ceva anume, cel puțin nu acum. Voi vedea ce va fi sâmbătă, sau dacă va mai exista ”sâmbătă”! ...