Ne este de
trebuință. Acțiune. Implicare. Luptă. Împlinirea trebuinței. Ar fi de
suficiență și totuși nu ... Este nevoia de mai mult, o motivare pentru a părăsi
destinația unui fapt împlinit? După toate cele ce s-au întâmplat și s-au
consumat, satisfacția acelei împliniri este un neajuns existențial? Putem numi
evoluția necesitatea unei emancipări? Nu e nimic acuzabil în lupta pentru
atingerea unui poziționări superioare în societate; prostia constă în scopul
mai înalt decât valoarea propriu-zisă a aspirantului. Pentru a te edifica cât
mai relevant în limitele ființiale este nevoie de introspecție și sinceritate
în acceptarea celor observate; cel mai important este curajul de a ne analiza
și ulterior autodefinirea.
Etapizarea rațională
atingerii unei complete desăvârșiri ne permite fragmentarea destinului. Parcurgerea
acestui drum în etape și împlinirea fiecăreia ne permite tihna trupească și a
minții. Este logică și părăsirea acelui loc aferent scopului inițiatic, odată
împlinit. Există un natural încântător în aceste, în aparență, minore reușite;
orice îndemn și acțiune înspre etapa următoare este perfect justificată. Fără echivoc
întâlnim în fiece parcurs și suferința, dar efectele ei sunt minore, chiar
motivaționale. Împlinirile mărunte se identifică în fiece beatitudine atinsă,
iar toate ăste cumulate pot constitui pentru ființă, motiv de fericire. Cu certitudine
că dorindu-ne mai puține sunt mai împliniți, dar este foarte adevărat că și mai
puțin pasionali, mai puțin vii.
Totuși scopul
vieții care este? Să trăim echilibrat și mai puțin visceral dar cu
satisfacții mărunte, ori să trăim preaplinul vieții izbindu-ne violent de
pereții destinului? În ambele cazuri există teama eșecului, dar teama este pe
măsura viului ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu