Iubesc cu aceeași măsură cu
care mă iubesc. Nu este deloc puțin. Iubirea mea s-a crescut din fiece agonie
asumată și trăită. Reveneam la viață mult mai dornic de a fi, decât dorința de
moarte care mă bântuia în agonie. Iubind, în măreția simțirii mi-s capabil să
mă arunc în luptă cu întâiul șarpe, să mă substitui Adamului devenind a Evei
izbăvire. În mine am aflat doar ce-nseamnă în nesfârșire suferința și tot în
mine am aflat prima deznădejde.
Mi-e imposibilă împăcarea cu
sinele câtă vreme nu sunt credibile răspunsurile unor atroce zvârcoliri,
altceva decât palide satisfaceri. În mine se poate întâmpla oriceul, în semeni
găsit-am rareori această convalescență. Doar în Dumnezeu și credința în el,
umanitatea regăsește corespondentul trăirilor personale; în real aceasta este
și principala motivație a credinței, speranța unei deslușiri și ajutor în
părăsirea lumii durerilor. Ori dacă cu sinele nu mi-s împăcat, cum aș putea să
mă împac cu Divinul? Ar însemna să-L iubesc în măsura iubirii ființiale. A-L
iubi înseamna distanțarea Lui dintre semeni, ori în orice semen eu l-am aflat
virbrând; în mine se păstrează răceala cu care s-au conservat toate umbrele
trecutului.
Când iubesc nu las loc de taină
înșelăciunii. Mințindu-mă dau valoare umbrei și voi minți preumblarea mea
într-ale lumii. Oricărei temeri îi voi atașa pasul înspre singurătate. Iubindu-te,
umanitate, am înstrăinat prejudecățile cu care te-am conjurat. Iubindu-te,
Divinitate, am înlocuit cerul cu pământul căutându-te aici, printre cele
zămislite de tine. Iubindu-mă am primit cea ce umanității îi lipsește. Mă doare o
întrebare: oare iubindu-mă sunt dator a-mi completa semenii? Căci în mine nu
mai aflu loc pentru nimic ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu