Nu știu unde te vor găsi aceste rânduri; nu știu
unde te vor întâlni gândurile mele, dacă ele te ajung sau nu, dar știu că tu
rămâi preferata mea dintre toți orfanii acestei lumi. Căci cu toții suntem
niște bieți orfani hălăduind prin pustiul lumii până ne aflăm jumătatea. La
plecare m-ai dezmoștenit de propriul stil, de autenticitate și unicitate, și acum
te întreb dacă ți-a fost ușor să trăiești așa cum o fac eu. Poate ți-ai dori să
știi cum mai sunt și chiar dacă dorința ta este doar o glumă perversă a
imaginației mele îți pot spune că am rămas același. În felul meu m-am predat
instinctelor mele și am mers mai întotdeauna pe urmele lăsate de cei care își
împlinesc asumat și pătimaș păcatele, asumat dar fără vreo urmă de regret, de smerenie
sau de împăcare cu sinele și în cele din urmă Divinitatea. M-am predat micilor
plăceri care mi-aduceau iluzia fericirii deși știam încă de timpuriu ceea ce
știu și acum, anume că fericirea nu există. Împlinirea micilor plăceri au fost
urmate mai mereu de un dezgust, iar dezgustul se poate șterge numai prin
durere. Fericirea este minciuna preferată a omenirii și asta se întâmplă pentru
că iubirea este o tumoare malignă, care asemeni oricărei tumori, nu are leac.
Iubirea este un mare abis care trebuie traversat și pentru toate traversările
pe care le-am făcut m-am pregătit în pauzele petrecute printre orfanii lumii. Tot
ce am agonisit în viața aceasta am împărțit iubind, implicit iubindu-te.
Amintește-ți de mine citind aceste rânduri,
apoi fă-și un scop din truda de a mă uita definitiv. Orice și oricine se poate
uita, mai ales dacă trebuie să o faci. Încearcă uitarea înlocuind-o cu
închipuirea. Uite îți dau o idee, o nouă iluzie. Mută-te într-un loc în care
cândva a fost o pădure și imaginează-ți că auzi vântul. Vântul pe care ar
trebui în cele din urmă să-l auzi, să-ți devină un crâmpei de existență, are
propriile lui povești. Vântul acesta aduce mirosuri și trăiri din alte lumi,
lumi necunoscute ție dar care sunt pregătite să te primească, să te absoarbă în
amestecul unei alte iubiri, iubire la care i-a venit rândul. Să nu ai temeri de
nimic, pentru că intrarea în oricare lume ți-ai făcut-o prin mine. Lasă-te
pradă instinctelor tale, așa cum te-am învățat și nu ai temeri pentru că eu
sunt prezent în instinctele tale și instinctele mele nu și-au permis niciodată
greșeli. Instinctele noastre sunt singura povară pe care am împărțit-o și
singura povară pe care ai luat-o cu tine.
Poate te întrebi la ce mă gândesc când scriu aceste
rânduri, sau poate că te gândești la mine, cum stau în semiobscuritatea
biroului, cu capul ușor aplecat spre stânga, un semn al convocării interioare. Nu
ar trebui să te gândești acum la mine pentru că știi bine sunt capabil să
renunț ușor la oameni. Renunț la orice, oricum și oricând, și o fac ca și cum
ar fi o eroare umană simplă, eroare de care nu prea-i știu pe mulți alții
capabili. Renunț la orice, de la trăiri până la semeni, ca și cum m-aș debarasa
de o bârfă infectă care nu are vreo legătură cu mine. Singurul lucru care mă
întristează la o renunțare este că am argumente. Mereu am, mereu le-am avut, deși
nu le-am folosit niciodată, decât pentru mine. Când argumentele îmi bat în
pereții sufletului deschid fereastra și îmi spun ”ascultă ploaia, chiar dacă nu
plouă! Ascultă ploaia așa cum ai învățat-o pe ea să asculte vântul în pădurea
fără copaci…”.
Am un singur har: să iubesc total, însă în lumi
paralele și atemporal…
