Amorțire

În obișnuința firii mi-a fost de necesitate asumarea. Timpul nu iartă pe nimeni. Îl simt pe trup, în vioiciunea cărnii, în reiterarea memoriei. Există sfârșituri de zile în care am senzația unei interminabile agonii; simt nevoia unei izolări în sine. Nu se mai întâmplă căutări, căci ele mă împing spre denaturarea realității vieții. În astfel de momente a mă așeza între falsurile și adevărurile existențiale este inutil și ofensator. Îmi sunt mult mai necesare răspunsurile simple, fără pretenția unui verdict categoric, care să-mi folosească traversării senzației nimicului.

Lucidității nu-i mai confer rolul acut al salvatorului; afectul își câștigă un spațiu al lui și în firescul desfășurării poate împleti în simbioză cu rațiunea iluzia unei lacrimi purificatoare stârnită în meditație. Mi se pot dezvălui emoții puternice care ar putea conta în sens distructiv, dar având acces la sursa lor aceste emoții devin doar repere, fără a implica o visceralitate excesivă, devastatoare în ființă. Poate că aceste mici compromisuri sunt un semn al devenirii într-o înțelepciune onestă cu sinele, dar mai degrabă le percep angoasele unei răzbunări a unor crize mai vechi nesoluționate.

În timpul netrăire, compromisurile reprezintă o recidivă în inutilitate. Aceste momente sunt cadoul meu pentru timpul trăirii, este un soi de odihnă acordate rațiunii și afectului Nu este timpul dezvăluirilor memoriei. Este timpul amorțirii în toate, un timp numai pentru mine ...