Sentimentul renegării îl păstrez intact din acel timp al
ruperii din carnea Divinului. Am fost educat să atârn agățat de cămașa Lui și-n
orice moment al durerii mă regăseam în lacrima universului. Eram ancorat
într-unul dintre porturile unde andocau toate sufletele avariate de furtunile
existențiale. M-am exilat în singurătatea unicei furtuni care m-a primit,
asumându-și fiece reverență uitată în iubiri pierdute și-n semeni. Atins de
reminiscențele acestei mari melancolii acum m-am agățat de orice-i lipsit de suflet,
de viață. Poate mi-ar fi fost mai bine să devin la rându-mi port, dar cum poți
rezista taifunului? Îl poți privi în taină și ulterior desfăta cu disperarea
fiecărui naufragiat. Într-un târziu realizezi că exilații devin tot mai mulți
și marea care te-a primit devine tot mai înghesuită. Și nu am scăpare. Nu
există porturi pentru exilați și ancora mea a ruginit în ridurile frunții. Am
albit privind la alte naufragii și nici un pol nu-și trimite soliile înghețate
să mă scufunde. Ridic privirea să caut un alt colț al cămășii Lui și am
senzația că mă înec ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu