Alter ego (XV)

M-ai pătruns prin adevărurile mele.

M-ai avut suportându-mi delirul.

M-ai păstrat doar pentru tine

tăinuind lumii sentimentalismul meu

de troiță uitată-n râna lumii.

M-ai iubit îmblânzindu-mi cinismul.

Ai luat din mine totul.

Acum, în fapt, tu iubești absentul din mine…

Alter ego (XIV)

Dacă te-aș fi inventat

aș fi fost una

dintre umbrele inutile ale pământului.

Dar nu, eu nu sunt degeaba!

Mă cunoști! Îmi stă în trebuințe totul!

Chiar și nimicul!

Te-am trăit draga mea,

Te-am trăit până la capăt!

Întrebare:

”Ce ne mai rămâne după ce am gustat viața?”

Eu știu! Autodevorația!

Poate astfel te voi mai degusta măcar odată!...

Alter ego (XIII)

Tâmpla mea pe sânul tău

mă vindecă de temeri.

Brațul meu cuprinzându-ți mijlocul

mă vindecă de compromisuri,

iar coapsa mea încălecându-ți coapsa

mă vindecă de sălbăticia instinctelor.

În fapt e mult mai simplu!

Amintirea ta mă vindecă de mine…

Alter ego (XII)

Banalitățile îndrăgostelii

un accesoriu al vieții la îndemâna oricui,

însă puțini au harul dezlegării

acestei enigme și a splendorilor ei.

Iubind până la marginile agoniei

și captiv în insomnia extazului

îmbrățișez simulacrul adorării tale,

plătind prețul iluziei că vei reveni.

Cu bucurie îți scriu,

spunându-ți că în universul meu

singurul musafir e propriu-mi lirism.

Uneori, îmi pare, că sunt vizitat din milă…

Alter ego (XI)

Preaplinul renunțărilor își spune cuvântul;

simt cum cad măștile

și îmi văd chipul crispat într-o mirare

agățată de o iubire care nu-mi mai aparține.

Exist prin excese,

rezist prin împlinirea păcatelor mărunte:

sunt un amestec de firesc și grotesc,

de piatră și vânt,

cenușă și gând.

Sunt sinonimul renunțării

dar și al absolutului din iubire,

antiteza blestemului și al binecuvântării;

sunt tot ceea ce destinul m-a-ncercat,

dar cea mai cumplită tristețe mă cuprinde

când din spatele măștii

se dezvăluie lumii

tot ceea ce ți-a aparținut cândva!

Ce mai rămâne

când din întreg pleacă întregul?!...  

Alter ego (X)

M-am trădat în fiecare noapte

lepădându-mă de luciditate,

ca să pot ierta,

să te pot iubi

cu aceeași pasiune neîmpărtășită.

Te-am trădat în fiece dimineață

predându-mă răsăritului,

cerului,

norilor,

absurdului

și contemporanilor.

Sunt bolnavul de serviciu,

șarpele târât între trădări,

nehotărâtul dintre zi și noapte,

cel cu inima crăpată-n două;

o parte iubindu-te,

o parte iubind ceea ce tu iubeai din mine…

Alter ego (IX)

Cu tine, fericirea are izul descompunerii sufletului,

căci tu mi-ai deschis drumul spre mine,

lăsându-mă, în singurătate,

la căpătâiul disprețului,

chiriaș al inimii mele.

Am luat asupra-mi tot răul din noi,

toată superficialitatea iluziei împlinirilor,

singura consolare

fiindu-mi altruismul feroce al dăruirii reciproce.

Fost-am pe-atunci naufragiul cert al celuilalt,

suntem ce a mai rămas din sensibilitatea umbrei.

Întoarcerea pe marea iubirii

ar însemna să port și singurătatea ta.

Știi la ce mă gândesc acum?!

Că autobiografia mea ar avea valoare

doar dacă ar fi scrisă de tine,

tu fiind singurul supraviețuitor al hăului din mine…

   

Alter ego (VIII)

Fără tine aș fi știut despre iubire doar în teorie

și mi-aș fi irosit suferințele în cauze fără rost.

Pierzându-te i-am dat conștiinței toate atuurile

condamnării la singurătate,

toate motivele înstrăinării mele,

iar înstrăinarea mea mi-a permis dialoguri nebune

cu toate pietrele locurilor în care am fost.

În pietre am găsit zădărnicia iertărilor tale,

sihăstria melancoliei mele,

dar mai ales dimensiunea inutilității teoriei iubirii…

Înainte de a te cunoaște credeam că Dumnezeu e definiția iubirii,

acum sunt ateu în toate…  

Alter ego (VII)

Să-i reziști vieții doar pentru mistica iubirii,

să o trăiești,

să o înțelegi,

să o duci la cote paroxistice,

să te zvârcolești în spasmele ei,

să porți în carne urmele păcatelor doar în numele ei

apoi să ți-o explic pe înțelesul tău.

Câtă neghiobie zace în împlinirea acestor gesturi

când în fapt,

iubirea,

poartă un singur nume:

Tu!…

Alter ego (VI)

Mă poți certa pentru ceea ce ți-am fost?

Mă poți blama pentru ceea ce nu ți-am fost?

Mă poți ierta doar pentru că exist?

Dacă nimic din toate acestea 

nu îți sunt la îndemână,

atunci iubește-mă!

E singurul gest cu care nu m-am descurcat niciodată…

Alter ego (V)

Să taci atâta timp,

să porți conversații doar înăuntrul tău,

să te aduci în situații dincolo de limite,

să te încerci în cea mai cruntă agonie

pe care mintea ta o poate închipui,

să te cobori curajos în tine

și-apoi să-ți supraviețuiești,

nu înseamnă că ți-ai înfruntat propria-ți moarte,

nici că ți-ai primit dreptul la o nouă viață.

Este mult mai simplu dincolo de orice aparențe.

Pur și simplu ne dezvățăm de iubire

crescându-i rațiuni,

așa cum îngerilor le cresc aripi

după ispășirea unei pedepse…

Alter ego (IV)

Dacă mi-aș alege evul existenței,

dacă aș avea libertatea ultimei silnicii,

atunci mi-aș dori să fiu călăul

tuturor celor care au iubit dincolo de ființă.

Aș tăia capete, inimi și brațe,

iluzii și vise,

și toate urile care

au apucat-o pe drumul întoarcerii din iubire.

Copii din flori ai firescului lumii

nu-mi vor știi frica

și mă vor numi

impostorul ireversibilului ultimului eros…

Alter ego (III)

Când mă ajunge trecutul

devin un cerșetor

al iertărilor,

al împăcărilor,

al înălțimilor timpului nostru.

Mă prăduiește de binele relativ obsesia unui nou început

și mă regăsesc în demonii incertului,

devenind plumbul din care ar trebui fabricat

glonțul uitării.

În nefirescul trăirii de atunci

fierea primește gustul dulce al iluziei;

gândesc la un noi dezarticulat,

mă agăț de un eu numai al tău,

un eu sfârșit în cenușa erosului nelumesc…

Alter ego (II)

Am ajuns să cred doar în ceea ce sunt,

în ceea ce mă reprezintă,

în clipele când sunt cu mine,

atunci când tăcerea

este singurul lucru care contează.

Să crezi doar în tăcerea sufletului,

să privești semenii

ca obiectele prin care umanitatea

își asigură temporar supraviețuirea.

Tăcerea aceasta a crescut în mine;

e semnul malign pe care plecarea ta l-a lăsat.

Cândva găseam un erotism absolut în această tăcere,

iar acum elogiul tăcerii mele

devenit-a un recviem al semnului malign

dându-i culoare sângelui.

Ieri scriam despre tristețea mea,

azi îți scriu despre moștenirea ta,

iar cândva, cineva,

poate chiar tu,

va scrie despre tristețea

unei epidemii sfârșite…

  

Alter ego

E atât de multă tristețe în lumea asta

încât tristețea mea nu mai încape.

Tristețea mea cea făr’ de rost

și-a găsit contraargumentul

în autoproclamații ”triști ai lumii”.

Proscris al tristeții universale

abia încep a înțelege voluptatea singurătății,

degustând-o la fiecare intersectare cu triștii lumii.

În agorele sterpe ale altor egouri,

tristul lumii își dispută întâietatea propriei suferințe

oferind altruist aforisme

celor care nu au cunoscut niciodată ecoul,

celor care nu au traversat niciodată deșertăciunea

sau celor care nu și-au îmbrățișat niciodată lacrimile.

Mai devreme sau mai târziu

triștii lumii sfârșesc în tagma ratată a poeților,

mimând ecoul,

deșertăciunea,

lacrima.

Undeva în mine, întrebarea alter-ego-ului îmi alungă liniștea:

”Sigur, eu nu mimez singurătatea?...”    

Neînțelegându-mă

Părul tău despletindu-te,

ochii tăi adâncindu-te,

buzele tale sărutându-te,

vocea ta dezarmându-te,

sânii tăi respingându-te,

brațele tale eliberându-te,

pașii tăi îndepărtându-ne

și eu?!

… neînțelegându-mă…   

Prea mult timp

Simt cum mi se răcește sângele.

Undeva, o vioară încearcă timid noaptea,

provocându-i umbrele;

printre ele, preumblata mea umbră

care își caută stăpânul

sau măcar o iubire pe care să o recunoască,

de care să se agațe,

prin care să mă reîntâlnească.

Draga mea, dacă-mi vei întâlni umbra

spune-i că prea mult timp am petrecut împreună,

iar umbrei tale

spune-i că…

prea mult timp s-a scurs între noi!

Atât!

Suntem primitivi.

Atât de primitivi

încât nu pricepem nimic despre viață,

nimic despre iubire.

Suntem instinct evoluat,

atât de evoluat

încât puritatea a devenit o iluzie.

De la facerea lumii ne-am străduit

atât de mult, doar

pentru a păstra cele 10 procente de autodepășire.

Sunt 90 % involuție,

ca atare

nu voi mai crede niciodată

în ”te iubesc”-ul lumii.

Atât!...