marți, 28 iunie 2016

Elegie (treisprezece/a XIIIa)


În inima diavolului
s-au adunat poftele ultimelor nopți;
acele nopți în care mamele și-ar vinde pe ascuns copiii
pentru a primi o culoare
din arta desfrâului tău,
sau o bucățică
din carnea păcatelor tale.
Eu nu am avut copii să vând
și nici bani să te cumpăr.
Iubindu-ne, nu am pierdut prea multe;
poate doar câte ceva
din puritatea orfanilor...

A patra definiție a nimicului


         Am încercat să găsesc grandoare în tristețea omului. Întâi am încercat cu a mea, apoi am purces să ascult și descânt tristețile lumii. Am asistat la împreunarea prea multor tristeți, ca să nu fug din calea tristeții altora. Depășește puterea mea de înțelegere cum o tristețe se poate îndrăgosti de o alta. Naufragiații acestei lumi care nu-și pot supraviețui, nu vor reuși supraviețuirea nici la comun. Și totuși, paradoxal, sunt tristeți care ajunse sub bisturiul lucidității, devin nostalgii. Iubirea captivă în decorul unei nostalgii mă-nduioșează asemeni tristeții eroinelor din ariile lui Puccini. Să-ți trăiești propria dramă, depinzând de drama celuilalt, transformând rutina vieții în arta desăvârșirii viciului, l-ar rușina până și pe Dumnezeu, măsura durerii devenind salinitatea din lacrimile sfinților.
         Trăindu-ți neliniștile atârnat de destinul ratat a ceea ce iubim este de-un ridicol boem, sfidarea nimicului spre care tindem inconștient. Iubind tristețea ta, ratarea ta definitivă e ca și cum aș iubi nimicul. Nimeni nu poate trăi fără iubire! Conștientizând nevoia și dependența de iubire, poate fi o scuză faptul că ni se-ntâmplă să iubim și nimicul?!
         Iubirea, ca și nimicul ori tristețea rămân câmpul meu de luptă!...    
                     

A patra definiție a nimicului


         Am încercat să găsesc grandoare în tristețea omului. Întâi am încercat cu a mea, apoi am purces să ascult și descânt tristețile lumii. Am asistat la împreunarea prea multor tristeți, ca să nu fug din calea tristeții altora. Depășește puterea mea de înțelegere cum o tristețe se poate îndrăgosti de o alta. Naufragiații acestei lumi care nu-și pot supraviețui, nu vor reuși supraviețuirea nici la comun. Și totuși, paradoxal, sunt tristeți care ajunse sub bisturiul lucidității, devin nostalgii. Iubirea captivă în decorul unei nostalgii mă-nduioșează asemeni tristeții eroinelor din ariile lui Puccini. Să-ți trăiești propria dramă, depinzând de drama celuilalt, transformând rutina vieții în arta desăvârșirii viciului, l-ar rușina până și pe Dumnezeu, măsura durerii devenind salinitatea din lacrimile sfinților.
         Trăindu-ți neliniștile atârnat de destinul ratat a ceea ce iubim este un ridicolul boem, sfidarea nimicului spre care tindem inconștient. Iubind tristețea ta, ratarea ta definitivă e ca și cum aș iubi nimicul. Nimeni nu poate trăi fără iubire! Conștientizând nevoie și dependența de iubire, poate fi o scuză faptul că ni se-ntâmplă să iubim și nimicul?!
         Iubirea, ca și nimicul ori tristețea rămân câmpul meu de luptă!...    
                   

vineri, 17 iunie 2016

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (VIII)


În amurgul însetat de fierbințeala sângelui, iarna mea plină de muguri prinde gustul amar al destrămării. Nu mai simt nici o agonie în singurătatea norilor și aparența nudității tale se pierde undeva în tachinarea cu care apusul tratează distanța dintre mine și lună, dintre tine și intruziunea mea în melancolia cu care noaptea îmbrățișează amintirea ta. Nu mai este nimic de salvat, nimic din ceea ce am fost ori îndoiala din ceea ce am devenit. PreaÎnaltul mi-a dat boala iubirii, pe care eu am blestemat-o aruncând-o printre iluziile vieții. Cel mai dor mi-a fost de anatomia frumuseții tale; gândurile, disperările, săruturile, mângâierile le-am mutat în casa nefericirii, locul unde sufletele noastre n-au ajuns din cauza rătăcirii. Nu eu am întors spatele trecutului, ci el mi l-a întors, înstrăinându-mă de propria-mi esență, de tot ceea ce am fost respirând iubire.    

Îmi las moștenire neantul, iar ție iarna mea plină de muguri...   

vineri, 3 iunie 2016

A treia definiție a nimicului


         Când pierdem persoana iubită din viața noastră, problema reală nu se regăsește în pierderea persoanei iubite ci în pierderea unei bucăți din noi, acea bucată care știa să iubească, care captase trăirile noastre legate de iubire. Pierdem din noi bucata cea mai prețioasă, partea noastră obișnuită cu sentimentele, cea care ne cunoaște cum suntem iubind.
         Trecutul nostru este o poveste cu final sec și trist, însă este povestea noastră, povestea pe care ne-o spunem fiecare, în singurătatea lui. Suntem ciungi și diformi, chinuiți de faptul că nu mai suntem, că nu ne mai întâmplăm, însă fosta și actuala mea dragă, știi ce mai este frumos în mine? Am eșuat împreună! Avem în comun același naufragiu, insulele diferă și distanța dintre noi absoarbe veșnicia...    
                   

A doua definiție a nimicului


         Crezi că știi totul! Știind totul, nimic nu te poate surprinde. Există un motiv suficient de simplu pentru a fi ferit de surprize, a-ți păstra alienarea dobândită în urma tuturor celor încercate: faci parte dintr-un întreg care te definește! Știi ceva? Toți facem parte din acel întreg. E adevărat! Putem face comparație între întregurile noastre. Ele sunt mai mici sa mai mari, mai ample sau mai înghesuite, mai sobre sau mai vesele, sau... de ce nu ar fi mai triste?! Fiecare întreg conține doza de sacrificiu prin care ne-am separat de noi înșine, de cei care eram până la momentul sacrificiului. Și toate acestea ne eliberează de sub jugul toridului vieții, de sub jugul ardorii cu care ne dăruim, clipă de clipă, noapte de noapte, iar după timpul pasiunii devenim ai zilelor, pentru ca finalul să ne aducă dăruirea an de an. Este o rutină pe care o știm, suntem în simbioza cu ea doar pentru confortul rațiunii, pentru că afectul îl păstrăm în amorful unei morți clinice. Și toate sunt la fel, pentru toți deopotrivă, până într-un moment nechibzuit și perfid al timpului nostru. Ne-a rămas puținul și acel puțin îl vrem pe de-a-ntregul. Nu suntem parte a unui întreg?! Ba da, suntem; doar că întregul acesta e incomplet pentru că nu am reușit să ne iubim destul. Chiar și nimicul este neîndestulător când te iubesc prea puțin, sau atunci când cred că am obosit, cum altfel decât iubindu-te?!...