și dacă…

… cale-mi pui renunț
să te-ating, să-ți vorbesc, să te simt,
iubirii îi fac un denunț,
am să tac, am să plec prin consimt;
 
… nu mă-ntorc acasă,
nu te-ndur, nu te iert, nu te știu,
rătăcitorului aleasă,
tot tăcând, te iubesc și îți scriu.
 
din amintiri te mai degust,
apoi amar, sangvin și un ”amin!”,
și dacă adevărul este just
revin și plec, mă simt străin;
 
… lacrimi vor mai fi,
mă mint, mă iert și iar mă mint,
arid sau viscol prin pustii,
blestem, jurăsc, dar nu dezmint.
 
… mai trăiesc puțin,
întâi amin, în doi sangvin și-n trei supliciul,
de nu-nțelegi de ce suspin,
o fac să-mi duc până la capăt viciul.
 
… ești tot mai departe,
respir, inspir, instinct și un târziu,
un dor răzbate ce desparte,
nebun, tăcut, dar încă-ți scriu…
 

amor fati

 

avem în noi o temă din născare,
cum să fii om, neom și iarăși om,
din sine mă stârnește o-ntrebare,
”tu ești Adam sau parte din atom?!”;
 
am învățat din toate cât se poate
și-am învățat să tac, să râd, să plâng,
hrănindu-mă cu coapte și necoapte,
am învățat ce-i prețul pe cuvânt.
 
am repetat la nesfârșit decența
și am picat la fugă și înfrânt,
mi-am risipit devreme inocența,
dar mi-am fixat spinarea în pământ;
 
mă-ndoi doar când iubirea mă adie,
atunci când simt iertarea vie-n viu,
în furia lumii aruncată-n vrie
sunt adăpost destinului pustiu.
 
uitarea-i calea frântă spre iertare,
nu-s vrednic de coroana mea din spini,
învrednicit cu propria-mi suportare,
mai las din mine hrană pentru câini;
 
m-accept pe mine și mi-accept destinul,
că-n pragul lumii nu însemn nimic,
mi-e dulce braga și amar pelinul,
devin cenușă doar să mă ridic…
 

conjugă-mă!

tu vocea-mi o vei auzi
și luni, și marți, și cât se poate,
în dimineți îți voi șopti,
”aleasă-mi ești până în moarte!”;
 
nu-i clipa aprigă destul
să-mi dea departele de tine,
același eu își știe rostul
domestic cert între jivine.
 
acum mi-e clar cerul senin,
perversul ploilor în noapte
și mușcătura-ți cu venin
ființialul tău ce mă străbate;
 
ce piedici pot să-mi stea în cale,
să mă împingă în renunț?!
pulsând în semnele vitale,
iubesc total și mă denunț!
 
tu poți a-mi reproșa orice,
că-mi pierd tot sensul și credința,
purtată-n gânduri josnice,
tot tu îmi vindeci dependența.
 
mă-ncep înspre definitiv,
robit, egal, sau dezrobit,
în orice lume-mi ești motiv,
să mă conjug în ”te-am iubit!”…
 

poveste

o poveste, undeva, se-ncheie,
o alta se șterge în tăcere,
există alte ne’ncepute,
vor arde și vor fi pierdute;
 
povestea noastră-i un banal,
un aberant convențional,
un doi neverosimil, sec,
o haină veche, fald, eșec.
 
furați de sânge reciproc,
între minciuni și echivoc,
în antiteza și nimic,
consensul mut din epidermic.
 
te las de tot iubirea mea,
povestea mea, povestea ta,
le las desculțe, dezbrăcate,
iubire laică-n păcate;
 
povești în lume se încheie,
a noastră trage în tăcere,
cu gloanțe din iubirea oarbă
în infinit să ne absoarbă…

al nimănui și totuși…

sunt omul care poartă aceleași două chipuri,
unul pentru semeni și altul pentru mine,
tânjind după iubire, trudind nesaț la trupuri,
eu din stăpânul lumii ajuns-am în robie.
 
robia-i numai una și ea îți aparține,
nălucă-mi ești pe suflet, stârnindu-mă-n conștiință,
războiul lumii noastre deloc nu mă conține,
aș vrea să-mi fii străină, dar tu îmi stai în ființă;
 
cu ură și iubire ți-acopăr viul trupescul,
blestemul cade-n rugă și ruga cade-n plâns,
nebun te simt în toate, firesc și nefirescul
și viața fără tine îmi pare-un neajuns.
 
sunt eu, nebunul care ascuns sub două chipuri
denunț întreg pământul, suflarea, apa, vântul,
iubindu-te pe tine, voi renunța la trupuri,
al nimănui și totuși, îmi ești deznodământul…
 

culoarea ploii

acum, că plouă, în mine plânge
privirea ta rătăcitoare,
mă răsucește, mă constrânge,
o stare-n care totul doare;
 
iar ochii tăi îmi dau sentință
culoarea ploii ei purtând,
în ape adânci și în neființă
se stinge orice legământ.
 
mereu grăbită precum apa,
te scurgi, acaparezi, inunzi,
e toamnă-n mine, cade pleoapa,
o crimă ascunsă în rotunzi;
 
pământul care-ți adora călcâiul
ajuns-a praf de vânt purtat,
din viața scurtă ca gutuiul
nemaifiind vești, am dezertat.
 
precum ți-am spus ajuns-am toamnă
și sufletul se-nchide-n vreri,
s-a scuturat, iubită doamnă,
pierzând speranțe, apoi dureri.
 
cum nu-i ceri soarelui s-apună
sau ploii stropii să-și oprească,
tu lasă-mi inima-n minciună,
ea a ales să te iubească;
 
am fost un pretendent la fericire
nemeritând culoarea ploii,
mă bate-un gând și-o rătăcire:
din umbra mea se nasc strigoii…
 

banalul în vers simplu

 

câte stele stau sub soare
încercând să se aprindă,
câte-s oare căzătoare,
în dorinți să te cuprindă?
 
câte vânturi se strâng valma
încropindu-se-n furtună,
câte-s adieri în palma
ce ți-ar prinde-n păr cunună?
 
câte ploi sărace-n picuri
strânge-ar lacrimile mele,
ca să stingă-a-mele focuri,
să te îmbăiezi în ele?
 
câte fire din nisipuri,
de pe maluri, din pustii,
desenând a tale chipuri
iscusit-au vijelii?
 
câte gânduri nepoftite
încercând să te ascundă,
au stârnit în minți smintite
o iubire furibundă?
 
câte litere sărace
încercând s-adune versul,
mi-au ucis umila pace
spulberându-mi Universul?
 
câte doruri călătoare
pot trimite să te-ajungă,
câte ape din izvoare
setea știu ca să mi-o stingă?
 
câte oare-s născocite
și mai pot fi îndurate,
câte drumuri încâlcite
sunt de tine-ndepărtate?
 
tu să ai răspuns la toate
te conjur să-mi dai de știre,
până-n moarte, cât se poate,
te găsesc a mea menire…
 

inutil

 
m-am revăzut în umbra unei nopți,
nălucă fulgerând o amintire,
încă mă-ntreb: ”cum mai suporți
să-i dai singurătății veșnicie?!”
 
poate că-mi aparțin deplin
în lumea mea perfidă prin mistere,
mi-am interzis să beau pelin,
ori să iubesc ce simt că piere.
 
nu sunt făcut să am răspunsuri,
nici să mă lupt până la capăt,
am obosit, străbat întinsuri
și-un rest din mine-am pus sub lacăt;
 
mă culc și mă trezesc flămând
să înțeleg ce-nseamnă golul,
sunt suflet rupt, abia palpând,
și-n sânge negru’, ca nămolul.
 
n-am rădăcini și n-am aflat
un suflet unde-s țintuit,
e toamnă-n mine, răspicat,
și ce-am iubit s-a veștejit.
 
nu-s trist, nici mort, dar nici nu-s viu,
răzbat ca apa doar prin ploaie,
iar toată lumea-i un pustiu,
destin de neînscris pe-o foaie;
 
mai vin, mai plec, dar nu rămân,
ascuns perfid în versatil,
mă amăgesc, mă tot amân,
mimând o viață-n inutil…

 

gând ciobit

cu tăișul gândului
tai linia imaginară
ce separă lumea omului
de lumea originară;
 
cu tăișul cuvântului
tai ce-i absurd și urât,
fug de umbra trecutului
fug de prezent și-atât.
 
cu tăișul privirii
separ zarea de mare,
însângerez trandafirii
și pun ura-n adorare;
 
cu tăișul spiritului
scot păcatul prin post,
induc viață lutului,
Iubirii dându-i un rost.
 
cu al sabiei tăiș
arunc viața-n moarte
și plec pe furiș
de nimic să am parte…
 

eclipsa

 
pot să te-ntreb pe unde umbra-ți șade
și-n care întuneric te ascunde?
intenția mea provoacă ambuscade,
tăcerea mea să te inunde;
 
cândva mi-erai un țurțure în vară
topit lasciv sub lava mângâierii,
făceam din zi o noapte incendiară,
sudoarea noastră avea gustul mierii.
 
în noul gând prin firea mea ciudată,
tandrețea ta a prins rigid de lut,
cămașa inimii pe viu îmi e brodată,
cu amintiri ce le-am pierdut;
 
doar cerul știe ce purtăm în sânge,
ce ne adună și ce ne se separă,
m-aș sprijini în lacrimi dac-aș plânge,
iar amintirea nu mi-ar fi povară.
 
natura tace și-ți privește umbra,
tăcerea mea mai poartă o-ntrebare,
cât timp mă lasă moartea, sumbra,
pot să te-ntreb pe unde umbra-ți șade?
 

sindrom

la ce-ntrebări se mai impun răspunsuri
când mi-este greu știind că nu-ți mai sunt?!
degeaba dezmierdare și liniște-n întinsuri,
degeaba zeii ne coboară pe pământ;
 
de ce mi-e greu știind că-ți este bine,
de ce sunt trist știind că te iubesc?!
chiar de îmi dai întregul ce-mi cuvine,
firescul tău m-ajunge-n nefiresc.
 
cum să separ iertarea mea de moarte,
cum să le întorc pe toate în firesc,
greșesc, repar, le potrivesc pe toate
și îmi tratez demența prin ”iubesc”;
 
ce ne desparte nu-i de suficiență,
ce ne apropie nu e-ntr-un destul,
ce-i mâine-i doar motivul din pasiență,
ce-i astăzi ‘i-un motiv pentru sătul.
 
sub ce-ntrebări ți-ascunzi starea de veghe,
la care gesturi mai aștepți răspuns?!
tristețea mea m-a îmbrăcat în zeghe,
tristețea ta îmi este-un neajuns;
 
nu-i pot reda firescului savoarea
acelui simplu dor de la-nceput,
m-am priceput dar mi-am pierdut răbdarea,
mă simt o renunțare-n absolut…
   

nedevenire

 

levitez. doar prin gând nu prin faptă,
doar o neglijență dinspre ceea ce sunt,
în fond suntem nimicul ascuns în șoaptă,
nimicul dintr-un ”zăbovind pe pământ”;
 
mă păstrez înspre omul căutându-se prin om,
mă caut și mă simt prin tălpi și prin palme,
mă visez asudând în simptomul uscatului pom
sedus de-o-nchipuită Evă și perfectul ei din forme.
 
mă-ndrept s-ating, mă-ndrept să gust din interzis,
mă pedepsesc prin gestul cel mai lacom,
străin pierdut pe sensul destinului contrazis,
sindromul luciferic, o pledoarie pentru supraom;
 
în mine se duce un război în toată firea,
prin el rezist la tot ce mi-a indus geneza,
respir conștient, respir din plin nenorocirea,
iubesc păcatul, femeia, omul, refuzând asceza.
 
în fond ce se mai poate oare în astă lume,
ce plus sau minus pot s-aduc în firea ta preocupată,
plătesc în ieri, în azi, iubirea mea să se consume,
mă ard pe rugul cel mai stins, îmi ești coroana Lui ghimpată;
 
mă voi opri când încă mai rezist și mă suport,
din a iubi tot ce-a sfidat și a respins firescul,
nedevenirea mea se-ascunde între viu și mort,
astfel mă știu, iubind complet, sublimu-ți și grotescul…

odă iubirii ascunse

acum, pentru că plouă,
mi-am amintit că mi-ai fost strop,
în răsărit picur de rouă
și-n noapte viul din potop;
 
pentru că sunt în ceas de seară,
mi-am amintit, mi-ai fost amurg
și flacăra topită-n ceară,
o rugă-ascunsă-n demiurg.
 
când simt că ochiul mi se zbate
și tâmpla simte a ta lipsă,
îmi ești din nou intensitate
și-un soare negru în eclipsă.
 
chiar nu mai știu cine îmi sunt
și cum de mi-ai ieșit în cale,
acum că plouă și-n amurg de gând,
nehotărât în puncte cardinale,
 
mă las turbării grea din vânt
purtat în vrajba lumii prenupțiale,
și-n rătăcirea mea zidită prin cuvânt
voi da tribut iubirii primordiale.
 
tributul meu să fie propriul eu,
al nimănui și totuși ‘ți-aparțin,
în ceara, tâmpla și amurgul meu
să-mi fii tu rătăcirea din destin…
 

dor de tine

mă declar într-un plâns și-o tristețe,
departe în noapte iubirii i-e bine,
în mine himere stârnesc injustețe
și toate-s nimicuri când mi-e dor de tine;
 
se încaieră fiare în umbra ta rece,
tandrețea-ți se pierde în paturi străine,
plagiatul iubirii în tine petrece,
și toate se uită când mi-e dor de tine.
 
mă târâi pe urma-ți duhnind a păcate
sau stau în genunchi strivit sub suspine,
de tine n-am parte, de mine n-am parte
și toate-s degeaba când mi-e dor de tine;
 
departe ești dusă sau poate pe-aproape,
iar inima-n canturi slăbite se ține,
groparii se-adună iubirea-mi să-ngroape

dar pământul îngheață când mi-e dor de tine.
 
mă tem de-acea apă din lacrimi ce-i strânsă,
de sarea uscată pe buze și-n pâine,
de moartea perfidă în sânge ascunsă,
dar totul se arde când mi-e dor de tine;
 
din când în când mă-ntreb de am scăpare,
dacă mai pot, mai poți și cât va mai ține,
în mine simt viața încet cum dispare
dar orice-i posibil când mi-e dor de tine.
 
mie- dor de tine și de umbra ta cea rece,
mi-e dor să văd cum umbra-ți calea mi-o petrece…

nu pot

nu-ți pot aduce raiul pe pământ
căci nu am stofă de-mpărat sau înger,
nu mai grăbi ”Adio! Pe curând!”
și nu-ți mai pune în privire fulger;
 
nu pot să-ți satur foamea de iubire
și nici să-ți îmblânzesc natura,
e fără sens să nu-mi mai dai de știre
și să-mi impui a-ți suporta tortura.
 
nu pot să te mai las prin gânduri
să-ți duci tristețea pân’ la capăt,
mi-ești dragă toată, și-n rotunduri,
‘ți voi sta aproape, nu-s în treacăt!
 
nu pot să tac și-ți spun pe nume,
de la începuturi și în toate,
nu-i vremea acum de traume,
să ne iubim cât se mai poate;
 
nu pot să-ți spun cât vom mai fi
și nici cum o să se termine,
dar pot să-ți spun ”Te voi iubi,
cât pus-a Domnul viață-n mine!”
 
 

suflet nepereche

sunt o ruina bine întreținută
ce-ncape încă-n haina cea mai veche
când Universu’ îmi face-n jur redută
sunt singurul, nu sufletul pereche;
 
și-am devenit părinte-n calea firii,
și-ntr-un firesc copil al nimănui,
mă subțiez pe tabla împărțirii
imunizat la tot ce ai să-mi spui.
 
m-am pregătit de ultimul asediu,
mi-am asumat pedepsele tăcut,
din Dumnezeu nu pot să-mi fac remediu,
prezentul meu nu poartă un trecut;
 
mai pot sau nu, nu este o-ntrebare,
renunț sau nu, nu este un răspuns,
probabil nu-s pasibil de iertare
pentru că nu mi-am fost îndeajuns.
 
am capu-n mâini doar ca să-mi sprijin tihna
din mine mușcă amintirea ta,
mi-ar da târcoale moartea ca nebuna,
dar haina veche i se pare grea;
 
deci,… mai rămân să gust otrava vieții,
să-mi spun senil - poetul nepereche,
să scrijelesc cu vers umbrit pereții,
sunt singurul, nu sufletul pereche…

poem în lipsă

am scris despre iubire atât de mult
doar pentru că, firesc, iubesc.
nu voi declara nimic:
pe cine iubesc,
de când iubesc,
cât voi mai iubi
și mai ales,

cât de mult iubesc.
nu, nu este o dovadă a discreției mele;
pur și simplu,
această iubire,
de când s-a întâmplat,
nu mai este a mea.
pur și simplu,
această iubire,
îți aparține…

nerenuțare

 

n-am să renunț la ce îmi ești,

chiar de mi-ar fi ultima noapte,

‘n-amarul meu îmi prisosești,

cu tot cu visele-ți deșarte;

 

n-am să renunț sub lacrimă,

căci sunt din lut și apă-mi cere,

să te iubesc până la crimă,

nu-mi e un chin, e doar plăcere.

 

n-am să renunț la ce-i rutină

cât tu te plimbi prin ea, prin viață,

sorgintea mea nebun-latină

te va topi când mi-ești de gheață;

 

n-am să renunț la umilință

și la iluzia marii înfrângeri,

”să te iubesc” îmi stă-n ființă,

”să te urăsc” îl uit în îngeri.

 

n-am să renunț ce-am început,

ești arta existenței mele

că-s mai slăbit, iernit și slut,

tot consecvență-mi ești, femeie!

 

nu mă pricep, după cum vezi,

la renunțare și iubit,

să te posed, să mă posezi,

nebun Manole, te-am zidit,

în mine, gânduri și dovezi,

n-am să renunț la infinit…