Îmi e dor de toate făcutele și nefăcutele ăstei lumi, de
dureri sângerii, de hemoragiile singurătăților mele, de bucuriile mărunte ale
un cotidian anost (doar astfel fiind capabil de cădere în măruntaiele ființei),
de bezelele furate îngerilor, de lacrimile de fericire ale Divinității, de
orice nu mă fericește dar mă întregește, de tot ce mă îmbucură și nu-mi
folosește la nimic, de facerea lumii și nepotrivirile ei, de păcatele Evei și
fiicelor ei, de lăcomia carnală adamică, de tot ceea ce am fost și ceea ce nu
voi fi, de neprihănire și păcat, de împăcare și urile mele mărunte, de reușitele
mele cedate tainei, de ceea ce nu pot înțelege și nu pot accepta, de tot ce
este viu și în amorțire, de ceea ce nu am cunoscut încă și poate nici nu voi
cunoaște, de viața care nu mă merită și care-mi repugnă, de viața care mă
merită și mă ține în genunchi, de tot și
toate și nimic ...
Îmi este atât de dor și dorul atât de vechi încât am
murit în picioare și înaintez desculț prin viață!
Încă o perioadă introvertită în care gândurile refuză să
se așeze, să accepte supremația logicii. Am renunțat la fostul loc de muncă și
am revenit într-o echipă de jurnaliști cu care am colaborat acum cinci ani. Un nou
proiect și din nou mă încearcă cel mai des sentiment pe care jurnaliștii îl
evită pe cât posibil; cel al deja-vu-ului. Din nou anchete jurnalistice,
talk-show-uri radio și tv, aceeași muncă care erodează ființa, care te aduce în
situații extreme și neplăcute, care îți oferă într-o societate cum este a
noastră doar satisfacții mărunte.
Mi-aș dori să-i pot lua pe cei dragi de mână și să-i
plimb prin labirintul gândurilor mele. Este o datorie de onoare, nu pentru a
îmi justifica firava înstrăinare ci pentru a le oferi dreptul de a înțelege,
mai ales atunci când voi ajunge la punctul în care îmi voi cere iertare.
Acum știu doar că o bună bucată din viață fiecăruia este
sortită îndreptării erorilor. Ce pierdere de vreme ...
Știu
că viața nu are timp pentru noi; în consecință ca o răzbunare fadă și lipsită
de argument nici noi nu acordăm atenție vieții. Ne lăsăm acaparați de nevoi
acceptând traiul într-o societate care se confruntă cu bătăliile clandestine
aferente supraviețuirii. Ori viața este mai mult decât încrâncenare, compromis,
obediență și în majoritarea cazurilor renunțare de sine. Toate ăste au ca efect
scoaterea în evidență a micilor răutăți din noi, care în fapt nu sunt decât
defulări inutile și fără rezultat scontat, ele trezind antipatii care necesită
rezolvare. Există suficiente organizații care se ocupă cu războaiele mari, care
sacrifică umanitatea pentru atingerea ”nobilelor” lor scopuri, dar noi suntem
prea mici ca să avem ceva de spus, noi trebuie doar să executăm, să fim carne
de tun și să devenim Ana lui Manole pentru edificiile lor. Tocmai de aceea
trebuie să avem timp pentru noi.
De ceva vreme bună mă bântuie nemernic întrebările ”De
unde vin!?”, ”Încotro mă îndrept!?” și ”Ce va fi după ...!?”. Încă nu sunt
edificat nici asupra rostului meu în astă lume, dar știu că de un răspuns în astă
problemă voi avea parte. Sunt chinuit de inutilitatea reverențelor mele
dinaintea neputințelor semenilor; sunt tributar conștiinței și educației
primite și deși mi-am promis demult renunțarea la sacrificiu, cu precădere
pentru cauzele pierdute, continui să-I satisfac Divinității orgoliul. Mă implic,
în aparență orbește, în tot soiul de probleme care nu-mi aparțin, care țin de nebunia
frumoasă a umanității și care poartă pe chip masca unei depresii animalice, în care semenii nu-și mai
află salvarea de moment decât în derizoriul instinctelor. Căci din instinct
omul lovit cade în genunchi, ridică privirea și mâinile a rugă spre cer cerșind
îndurare, ajutor sau finalmente izbăvire. Unde mai putem afla alinare sau
putere, dacă nu tocmai acolo unde aglomerarea de suflete instigă cohortele de
îngeri la decădere și toleranță!?
Cititi materialul de mai jos si, poate, interpretati altfel povestile
triste expuse pe micul ecran de cativa locuitori ai zonei! Pt cativa
arginti, se lasa manipulati (cumparati), de catre cei care doresc
"binele nevoiasilor"!
Cu cata naivitate se "pune botul" la ceea ce poate fi "pepita" celor
care si-au dat acordul pentru acest proiect. Vreau sa spun ca sunt si
alte puncte de vedere, pe care poate le-ati
citit in diverse luari de pozitie, si nu ne ramane decat sa judecam cu
mintea noastra care este adevarul si ce se ascunde in spatele
campaniilor "pro" sau "contra" concesionarii acestei exploatari
strainilor. Ca rezultat, pozitia pe care o vom adopta fata de acest joc,
sau decizia de neimplicare totala!
Nu doresc decat sa avem "minte limpede"!
Romania
a
pierdut in perioada 1952-1960 printr-o firma sovieto-romana cea mai
mare rezerva energetica a tarii, 17.288 tone de uraniu. Gheorghe
Gheorghiu-Dej s-a suparat foc pentru ca sovieticii nu ne-au dat noua
utilaje pentru extragerea uraniului.
Politicienii de astazi vor sa dea unei firme canadiano-romane cu
actionariat american, zacamintele de metale rare si pretioase de la
Rosia Montana in schimbul locurilor de munca.(praf aruncat in
ochi)Participatia Romaniei in aceasta firma este de doar 20% si risca sa
ajunga al 0,6% in urma ultimei majorari de capital, la care actionarul
roman nu a putut participa. Statul urmeaza sa suporte cheltuielile de
intretinere a barajului si a sistemelor de captare, monitorizarea
emisiilor de acid cianhidric, pompare si tratare a apei pe o perioada
nedeterminata, estimate la 12 milioane de euro anual.
(...)
Statul roman ar primi 4% redevente pentru aur si
argint.Presa vorbeste despre majorarea
acestui procent la 6% prezentata ca o negociere reusita, fara se spuna
ca in tari ca Africa de Sud redeventele pentru metale pretioase sunt de
minim 20%.
În fiece dintre noi există lucruri, evenimente, traume și
trăiri despre care nu vorbim niciodată; este vorba despre ceea ce ne place să numim
secrete, acele umbre ale personalității noastre după care tânjesc cei pentru
care contăm și cei care își doresc să știe despre noi cât mai multe, dacă se
poate totul, pentru a se proteja de noi și de ceea ce simt pentru noi, pentru a
putea controla momentul despărțirii, acel moment inevitabil al plecării. În
fapt nu există acele secrete, pur și simplu suntem incapabili de deschidere și
sinceritate nevinovată față de ceilalți din varii motive. Nu spunem despre noi
deoarece trăim cu temerea că suntem neînțeleși și că riscăm să fim judecați
după principii morale care nu ne reprezintă. Nu vorbim despre acele sincope
pentru că nici nu am deslușit misterul situației, ori pentru că nu avem acele
soluții care să le rezolve, sau poate nu deținem argumente pentru faptele care
ne determină să ne rușinăm de ceea ce suntem. În ascunsul ființei avem și noi o
cutie neagră unde sunt depozitate toate neajunsurile, întrebările ce par făr’ de răspuns, faptele cu care nu ne mândrim și tot aici își
duce existența încarcerată latura noastră barbară și instinctuală. Cutia neagră
este laboratorul unde se fabrică argumentele zilei de mâine, sala de judecată a
proceselor conștiinței, câmpul de luptă al furiei și neputinței, bordelul unde
ne prostituăm imaginația și sanatoriul unde ne vindecăm de noi înșine, toate
acestea pentru a permite zilei de mâine să existe. Arareori această cutie
neagră se deschide pentru a scoate la lumină tot ce a devenit desuet și lipsit
de valoare, ceea ce ne ocupă inutil timpul și memoria și pentru a face loc
noilor tendințe în matrie de neîmpliniri. Această defulare se întâmplă atât de
tărziu încât este lipsită de orice valoare, exact cum se întâmplă și acum, când
tocmai gândesc și scriu despre toate astea ... În orice oglindă m-aș uita tot pe mine mă văd!
Astăzi se împlinesc doi ani de când viața mea a intrat în ultima etapă a ei, acea etapă a anulării în care nu mai contezi, în care totul se reduce la înlocuirea verbului ”a fi” cu ”a dărui” ...
În acea noapte de 6 decembrie am scris ”Bine ai venit! Cât ai de gând să rămâi!?”; au trecut doi ani și nimic nu s-a schimbat, vor trece și restul și va fi aidoma atunci, acum, mâine, ...
Primului născut, Anya Nicola
Cuvânt înainte
Copila mea dragă, număr clipele de când viaţa mi-ai schimbat-o. Totul a
fost brusc şi radical. Nimic din ceea ce raţiunea îmi pregătise nu se
potriveşte în acest puzzle. Afectul a părăsit acea amforă în care stătea
chinuit dinaintea evidenţei şi de atunci parcurge neistovit drumul
dintre neştiinţa ta şi covârşitoarea, complicata mea existenţă. Copila
mea, eşti sânge din sângele meu, eşti carne din carnea mea şi simt, ştiu
că astea nu sunt deloc îndeajuns. Eşti o prelungire dureroasă a ceea ce
sunt. Încep să înţeleg propria-mi metamorfoză. Tot ceea ce nu mi-a
reuşit a iubi în astă viaţă se năpusteşte nebun spre tine sufocându-te.
Ştiu asta şi te simt strivită de neputinţa de a înţelege ce ţi se
întâmplă. Primele tale contacte cu astă lume le-ai stabilit prin mine, o
alegere nefericită, dar nu ai avut alternativă. Sunt tatăl tău, un
maestru al simulărilor în arta mincinoasă a comunicării, arta preferată a
umanităţii în care predomină diletantismul. Toţi care te-au cunoscut în
cele câteva săptămâni de viaţă te confundă cu mine, dar nu am simţit
nici o dovadă a deconspirării identităţii noastre.
Copila mea toate aceste rânduri le vei afla cândva şi sunt doar un
preludiu amăgitor a ceea ce vei descoperi singură în timp. Toate
învăţăturile mele sunt fără sens dinaintea perceptelor, simţirilor,
trăirilor tale. Adevărul despre mine este ca nimic în această lume nu
mi-a sedus suficient spiritul, deşi sunt unul dintre puţinii răsfăţaţi
ai sorţii care au văzut şi au înţeles toate culorile, am sedimentat
aromele si parfumul acestei lumi, am tânjit pe ascuns şi am obţinut
mângâierea fiecărui gest uitat pe mine. Toată elegia acestei lumi,
purtată între ludic şi liric nu te vor completa niciodată, pentru că
nici mie nu mi-a reuşit vreodată această amăgitoare simbioză, cu tot
desfrâul de care sunt capabil (şi crede-mă copila mea, sunt tributar
desfrâului). Recunosc acum în faţa ta, că am greşit reducând această
lume la o galerie de portrete lipsite de viaţă, pentru a ignora dinadins
dramele ei. O sa afli la rându-ţi, că nici măcar propriile drame nu-ţi
vor folosi la nimic. Ele doar te vor ascunde lumii şi te vor hărţui în
momentele de cumpănă, când vei fi obligată să alegi. Ca şi mine, vei
trăi între “azi, nimic …” şi “mâine, sper la ceva viu …”. Sunt atâtea
prăbuşiri în astă lume, încât vei ajunge să compari frumosul din
culorile curcubeului cu frumosul extras din liniştile succesoare
prăbuşirilor. Acum eşti atât de frumoasă încât posteritatea îţi reneagă
existenţa. Nimeni nu este mai îndreptăţit decât tine în a-ţi creiona
destinul.
Nu mă simt nici mai bine nici mai rău că aparțin acestor
meleaguri. Nu mă plâng de neajunsuri și nici nu aspir la vremuri mai bune. Prima
țară ortodoxă vizitată de Papa, suveranul Pontif, a fost România. În ultima
vreme îmi amintesc frecvent, deranjant pentru o minte lucidă ca a mea, că
Sfinția Sa a afirmat public că ”România este grădina Maicii Domnului!”, asta
după ce în prealabil sărutase pământul românesc la sosirea în țară. Înclin mai
mult spre a numi România ”no man’s land ”,
iar argumentele sunt acțiunile noastre, acțiuni fără logică și care frizează
bunul simț, sau acțiuni banale care stârnesc în tine pasiuni patriotice
mistuitoare. Nu este suficient faptul că acțiunile noastre aparțin unei
societăți aflată sub auspiciul anarhiei, completăm toate golurile și
neajunsurile societății autohtone prin indolență, neputință și resemnare mai
ales în momentele în care ar trebui să fim vii. Indiferent ce spune despre noi
istoria universală, sau cea națională, cert este faptul că existăm și că am
rezistat cu o încăpățânare dobândită, nu cerută, la toate intemperiile gândite
de vreun sistem diabolic care-și dorea și încă dorește să domine astă lume.
Condescendența
Divinității este de un ridicol înfiorător. Descendenți din creația
Lui, fiecare dintre noi a primit ceva în plus care să completeze
înzestrarea genetică. Una din trăsăturile comune umanității este
naivitatea. Suntem dependenți de puncte de reper, de El, disperați după
un ceva sau cineva care să reprezinte un echilbru între lumea noastră
interioară și cea exterioară. Oscilăm între drame și împliniri, foamete
și bunăstare, idiocrație și inteligență, nebunie și geniu, ură și
iubire, grobianism și civilizație; din toate acestea ne este de
trebuință câte o bucățică, le amestecăm și le servim ori de câte ori
sufletul hămesit o cere. Filosofii numesc cumulul acestor trăiri
empirice complexitate, psihologii o tratează, psihiatrii o încarcerează
în cămașa de forță, poeții o defulează, eu gândesc la pustietate. Toate
aceste trăiri mi-au pârjolit sufletul și i-au dat rațiunii o forță de
care nimeni nu are trebui să beneficieze niciodată. Diferențele dintre
clasele sociale, viteză de reacție individuală și cea a arderii
etapelor, discernământ și puterea de asimilare ne-au înverșunat cumplit
unii împotriva altora. Avem parte de un război surd, semeni versus
semeni. Unii dintre noi au primit, nu dobândit, atâta putere încât își
permit să ia decizii în numele umanității. Dumnezeu vede, dar nu face
nimic. Doar copii uită în inocența lor un rău făcut și oferă întotdeauna
o a doua șansă, sau asistă răzând zglobiu și naiv la acest teatru de
păpuși numit viață. Doar astfel îi pot accepta și înțelege existența,
îmi pot explica condescendența Lui. Cred că mă pot bucura că nimeni nu
i-a întrerupt și Lui, brusc, copilaria ...
Dictonul latin “Carpe diem”
(Bucură-te de ziua de azi!), îşi pierde total autenticitatea,
originalitatea şi veridicitatea, în faţa trăirilor noastre. Deşi avem
adânci rădăcini latine, influenţele slave şi mai ales cele balcanice îşi
pun pregnant amprenta asupra ceea ce suntem. În nefericirea noastră,
sub mângâierea cinică a repetabilelor eşecuri ,”Vox clamantis in deserto” (răcnim în pustiurile sufletelor noastre) “Cogito, ergo sum” (Gândesc, deci exist!). Nimic mai fals! Nimic mai putred! “Ignoramus et ignorabimus” (Nu ştim şi nu vom şti
niciodată!) ce haruri ne-a dăruit Divinitatea, de ce suntem în stare,
câtă inteligenţă zace în noi, ce sistem de valori ne recomandă, atâta
amar de vreme cât noi înşine ne tolerăm slăbiciunile, ne hrănim cu
mediocritate şi ne iubim viciile raţiunii.
Minţim cu “demnitate”, îi hăituim pe cei de-un sânge, ne condamnăm
semenii de acelaşi rang, înfierându-i fariseic pe cei oneşti,
afişându-ne perfid principiile: ”Amicus human, sed magis amica veritas” (Mi-e prieten omul, dar mai prieten adevărul!). Care “veritas” (adevăr!)? Adevărul individual - nu comunitar, “sine qua non” (fără de care nu se poate!) dar “sempre idem” (mereu acelaşi!).
Pot a-mi reproșa răbdarea cu care mi-am tratat neajunsurile.
Ea m-a adus aici, în acest loc arid și septic, purgatoriu’ preambul al vidului. Au fost și momente în viața mea în
care eram gata să exclamez ”mi-am învins domesticul și firescul, sunt pregătit
pentru sălbăticia gândurilor, a ființei, a instinctelor ...”; imediat
exclamației din gânduri, un vultur cu chip de cioclu îmi revela fățiș defectele
hrănite de nevoi umane, pământești și mă regăseam între semeni, căzut în propria-mi
dizgrație. De mi-ar fi fost aproape uitarea de sine, demult zburam cu vulturii,
pândind un hoit care să-mi semene!
*
De ce nu pot să am o superstiție, măcar una? Imaginați-vă
un creștin care-și poartă șosetele invers, nu se-ntoarce din drum nici dacă își
pierde agoniseala, își face o cruce în dreptul oricărei troițe sau biserici,
folosește o rută ocolitoare dacă îi petrece drumul pisica neagră, își sună
toate rubedeniile și amicii dacă-i cântă cucuveaua în cartier, își poartă
amuleta norocoasă sudată de stern; un astfel de om este nefericit pe viață,
doar lui i-aș permite să-mi vorbească despre nenorocire, amărăciune și moarte.
Primului nenorocit care-mi va stărni invidia îi promit că-l iau de mentor ...
*
Tot mai multe voci și mai gălăgioase mă acuză că sunt
ateu; unii își permit mai mult decât atât și mă acuză voalat de anticreștinism.
Chiar cred că Dumnezeu există, este la fel de real și nepalpabil ca și prostia
nimicitoare a acuzatorilor mei. În fapt, toată umanitatea aceasta și toate
acțiunile și interacțiunile din sânul ei nu au sens, logică și firesc făr’ de Divinitate. Toate dezamăgirile acumulate și
colecționate în mine sunt făr’ de valoare dacă El
nu există. Sper ca acuzatorii mei să-și fi păstrat măcar minimul de decență și să
nu-mi conteste la fel de gălăgios dreptul la această iluzie ...
Câteva ore petrecute într-o librărie. Timpi morți,
titluri răsfoite, nimic care să-mi stingă setea de cunoaștere. Platitudine; nimic
care să mă intrige. Agitație; câțiva semeni mă petrec cu privirea căutând parcă
o salvare, o motivație care să-i reașeze în matca firescului. Nici pe mine nu
mă pot ajuta acum; pentru ei sunt o mână moartă, dar ei nu știu asta. Majoritatea
sunt resemnați; câțiva îmi apar în situația de a accepta orice risc pentru un
moment de exaltare sau agonie, orice pentru a trăi momentul acela stupid. Ies din
librărie; am un sentiment de ridicol și inutil. Pentru a nu știu câta oară în
viață, le-am pierdut numărul, mă-ncearcă regretul de a fi ...
*
Umanitatea trăiește cu gândul că Dumnezeu are un plan în
ceea ce îi privește. Sunt dezamăgit la extrem. Mai nutream o speranță
ascunsă, dar astfel am realizat că eu și umanitatea nu mai avem nimic în comun
...
Sub
apăsarea erorilor am mereu tendinţa de a schimba ceva la mine.
Indiferent dacă am parte de vină colectivă, nu încerc să schimb nimic
din ceilalţi. Consider că este domeniul lor, fiecare ar trebui să
răspundă şi să-şi asume greşelile, tocmai de aceea insist asupra mea.
Mai am un motiv foarte întemeiat pentru care trebuie să apelez la
conştiinţa mea. Viaţa mi-a demonstrat că una dintre cele mai mari erori
este să îndrepţi sau să repari o greşeală deja consumată.
Multora le place să se audă vorbind, cu precădere să explice declinul
umanităţii prin evidenţierea evoluţiei. Paradoxul declin-evoluţie mi-a
devenit la fel de antipatic precum purificarea tardivă a misticului prin
aderarea la ateism. Orice schimbare majoră aş aplica sistemului propriu
de valori nu are argument. Nimeni nu crede în schimbarea ta, ne pierdem
din credibilitate, iar pentru cei apropiaţi frizăm absurdul, le ridicăm
mari semne de întrebare. Explicaţiile sunt inutile, iar consecinţele
sunt devastatoare. Orice schimbare autoimpusă, orice neabatare de la
retuşatul sistem de valori ne schimbă prezentul. Astfel prezentul devine
trecut iar viitorul devine incert. Nu am cunoştiinţă de cineva care să
accepte atâta incertitudine, oricât spirit de aventură ar avea. Implicit
nu am aflat pe nimeni care să poată trăi în singurătate, să evite
definitiv comunicarea. Nici măcar sinucigaşul nu este suficient de
coerent în acţiunea sa finală astfel încât să poată evita sinceritatea,
să lase o urmă, să provoace o dilemă existenţială. Este patatic şi
tardiv să îţi repari propriile greşeli. Ne rămâne a le corecta pe
viitor, dar atât cât să nu schimbe percepţia semenilor despre noi, să le
tulbure existenţa. Nimeni nu poate fi singur, atâta vreme cât poate fi
găsit. Nimeni nu poate fi singur atâta vreme cât nu are conştiinţă şi
fuge de el însuşi. Îmi rămâne doar fidelitatea ataşată erorilor mele.
Câtă mediocritate poate zace în mine, când am aflat că singura mare
eroare din viaţa mea sunt eu!?
Sunt în comă!
... starea perfectă şi definitorie. Coma nu este prefaţa unei morţi
anunţate este starea în care nu există nimic. Nu ai parte de vise,
dureri, raţiune sau suflet. Toate sunt atât de departe de tine, nici nu
ştii că exişti, că ai un trecut sau că destinul ţi-a pregătit ceva
majestuos sau o altă dramă. Nu sunt nici măcar nefericit pentru că nu
trăiesc voluptatea acelei singurătăţi autentice.
... lipsa lucidităţii ar induce tratamentul împotriva indiferenţei şi a
egoismului, ceea ce au oferit şi sfinţii, prin martiriul lor, puţinilor
cărora le pasă. Sfinţii sunt plictisitori şi nelipsiţi în tabloul
agoniei umanităţii. Singura diferenţă dintre agoniile noastre şi ale lor
constă în faptul că ale lor au fost publice. Există vreo diferenţă
între coma publică şi cea intimă, insignifiantă, când singura valoare
deţinută ar fi libertatea subconştientului, a spiritului!?
Ştiu
că va veni şi acea vreme a schimbărilor majore, celor cărora cu
certitudine nu le voi face faţă. Nu am făcut rabat de la principiile
mele indiferent de consecinţe. Acea izolare autoimpusă prin prisma mată a
clişeelor umanităţii s-a dovedit a fi cel mai uşor de suportat în
momentele percepute eronat de semeni ca şi umilinţă. Există vreo
asociere între inteligenţă şi umilinţă, resemnare şi umilinţă sau
prostie şi umilinţă? Nu! Aboslut nici una. Orice stare aş aborda pentru a
precede iluzia umilinţei este o reacţie nevrotică a raţiunii. Singura
asociere cu umilinţa posibilă în cazul meu este ignoranţa. Una dintre
multele pe care umanitatea nu le-a înţeles s-a dovedit a fi că este
incapabilă să accepte, să trăiască astă stare. Cea mai frumoască mască a
umanităţii este dispreţul împărtăşit celor pe care i-am ajutat.
Zâmbetul lor de recunoştinţă, la final, ne repugnă. Totul pleacă din
zvârcolirea raţiunii care ne întreabă „eu de ce nu pot face asta pentru
mine!?”. Primim acelaşi răspuns al vanităţii afectului „pentru că nu mă
pot umili înt-u atât!”Este hilară şi tentaţia semenilor de a induce
umilinţa. Doar Divinitatea este capabilă de a înţelege şi a trăi complet
această înzestrare cu care tot El ne-a cadorisit. Daca vreodată Lui îi
tremură mâna se întâmplă doar atunci când ne semnează certificatul de
deces. Certitudine îmi este că nu voi fi niciodată pregătit pentru ceea
ce voi afla dincolo de moarte. Mă relaxează gândul că dincolo suntem
toţi egali, că absolut nimeni nu a înţeles şi trăit tentaţia
sacralităţii!...
*
Singura iubire autentică, impură și imperfectă precum
cristalul este iubirea filozofică; singura locație unde iubirea suportă orice
scuză, orice reflexie și nu se caută de reciprocitate, de pofte carnale, de
împliniri și neîmpliniri este în discursul sau monologul filozofiei. Vorbesc
despre acea iubire care nici măcar nu dorește a împărtăși reacția creștină și
duplicitară a obrazului lovit, pentru că nu contează. Cei care se dovedesc
capabili de acea formă totalitară a iubirii sunt aceiași care nu au reacție
vis-a-vis de adulter, de minciună, de semnalele disperate ale subconștientului,
de SOS-urile rațiunii. Personal nu cunosc pe nimeni capabil de astfel de
sacrificiu și sacrilegiu...
Avem
parte de drame și traume fără argumente, fără vreo explicație logică și
în cele din urmă fără relevanță. În viața noastră există timpi morți,
traduși în zile crunte sau lipsite de orice valoare, în care cel mai
probabil la îndemână ne este doar introspecția, o altă amăgire severă a
unei rațiuni educate, exersate. Dacă umanitatea ar depinde de legăturile
dintre semeni, atunci niciodată nu ar fi posibilă o liniaritate
satisfăcătoare sau realizarea unui cerc vicios, pentru că mereu se va
găsi unul ca mine, capabil să strice lanțul uman, să întruchipeze veriga
putredă a lanțului trofic. Mi s-a urât să-mi port de grijă, să mă
suport înfipt în singurătățile mele, să îmi devorez nebunia
nostalgiilor. Aceste zvârcoliri sunt identice cu sevrajul dependentului
de opium, căci ele mă lipsesc de acea luciditate a unei morți clinice de
la marginea unui lan cu maci. M-am obișnuit cu prezența acestor zile,
cu ridicolul și lipsa lor de valoare, dar totuși nu mă pot obișnui cu
amarul lor...
*
Dețin,
fără să-l fi exersat, un cult pentru tutun. Cândva exageram cu acest viciu,
acum mă păstrez pentru altele care întârzie să apară. Savurez fiecare țigară cu acea pasiune ingenuă a fecioarei
care își dorește împlinirea ca femeie, fără ca măcar să realizeze ce-și
dorește, dar care știe că stă în firescul lucrurilor să procreeze. Dacă m-aș fi
născut femeie, păstrând proporțiile empiricului parcurs, sub nici o formă nu aș
fi acceptat acel ritual al sacrificării pentru satisfacerea orgoliului vreunei
zeități sau a demeneței frigide, manifestul unui cleric primitiv. Cel mai
probabil nu aș fi acceptat să mă aflu în umbra masculinității, să suport acea
utopică dominație a ”sexului tare”. Nu aș fi urzit la conspirații, războaie și
nici nu aș fi urmat în robie acel nomad incapabil de rădăcini. Aș fi tolerat
fiecare slăbiciune a masculinității și aș fi ridicat-o la rang de artă
hrănind-o cu iluzii, singura cale de a împăca nevolnicia cu orgoliul.
Trebuie
văzut! Nu este o recomandare, este un cadou din partea Celui care a acceptat
artele ca fiind una din definițiile Sale, cel mai probabil un alt refugiu
demiurgic. ”Căința”, un film în regia lui Tengiz Abuladze. Nu voi face o
recenzie a acestui film și nici nu voi căuta ridicolul între superlative pentru că
fiecare are dreptul la trăire, la înțelegere la compasiune vis-à-vis de
propria-i persoană și de semeni. Mă voi apleca strict asupra furtunii stârnite
în mine. Stau în genunchi dinaintea mea și încerc să înțeleg unde am greșit
când am acceptat suferința ca fiind o componentă naturală a ființei complexe
care am devenit, mai mult sau mai puțin voit. După ce am vizionat acest film am
realizat că știu atât de puține despre suferință, despre oameni, despre Dumnezeu,
despre …