De atâta vreme îmi suport
luciditatea că nu mai pot afirma cu certitudine când s-a întâmplat ultima dată să
mă afle destinul nepregătit. Sunt atât de defect că pot accepta orice provocare,
chiar și ea a absurdului. Căci ce se poate spune cu blândețe despre cei care
sunt predispuși la autodistrugere, decât că sunt absurzi? Recunosc că ador
patetismul lor, descompunerile ilogice și intriga închipuită a dramelor. Îmi plac aceste trăiri pentru că mi
s-au întâmplat la rându-mi. Am fost și eu surprins de drame și ca orice
infantil, în faza incipientă lor le-am amplificat cu graba fricii că voi pierde
ceva prețios. Teama necontrolată a creat și impresia irevocabilului, ceea ce
este real dacă vorbim de un prima dată în ceva care implică sufletul. Tot ceea
ce urmează este parte a poeziei vieții, pentru că implică doar rime:
dezintegrare, izolare, dezolare, resemnare. Acesta este motivul pentru care
cădem în ridicolul poeziei; devenirea în poezie din neputința de a trece peste
drame, un surogat nefericit al rațiunii. Am descoperit ironia vieții în clipa
în care am fost strigat ”poetule”. Dramele autentice trebuiesc trăite în utilul
lor, doar după experimentarea lor prin lectura clasicilor. Nimeni nu a înțeles mai
bine decât clasicii, paradoxul, antagonia și devenirea. Singurul comun pe
care îl dețin în proprietate cu clasicii este insomnia; în schimb, agoniile
suporta termenele comparației ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu