e timpul dragostei

am fost îndrăgostit de multe ori

încât și pentru mine e prea mult,

păstrate-n mine parcă sunt tumori,

o boală pentru care am un cult;

 

nu este leac pentru ce îmi ești

și nicio știință nu îmi dă răspuns,

un inutil îți pare că trăiești

și sensul vieții e de nepătruns.

 

nu mai suport să treacă încă o zi

fără să mă reîndrăgostesc de tine,

iar conjugarea verbului ”a fi”

e blasfemie dacă nu ți se cuvine;

 

niciun regret nu merită salvat

chiar dacă totu’-n jur se năruiește,

de cât de mult iubesc nu-s vinovat

mă dăruiesc, te rog, primește.

 

dar printre lacrimi, doruri și minciuni

mereu e loc pentru a merge înainte,

când dragostea se frânge în rațiuni

iubirea se dezbracă de cuvinte;

 

de tine-s despărțit pe dinafară,

pe dinăuntru-mi stărui în dorință,

dar timpul meu se scurge, zboară,

să te iubesc mi-e ultima sentință…

 

ultimul laic

sunt, mă declar, un laic de serviciu

trăind în umbrele majorității,

resping orice înseamnă sacrificiu,

refuz tot ce ne spun profeții;

 

sunt unii care-mi spun despre nimicuri

parafrazând celebrii anonimi,

nevroze triste, amare șiretlicuri,

sunt toată truda lor în patimi.

 

alții îmi spun despre a lor menire,

despre căderea în infern,

de dreptul lor la fericire

de vidul lor purtat în stern;

 

mai sunt și corifeii amăgirii,

cei care gustă din pocalul morții,

emfaza lor dovada rătăcirii,

destin lăsat în voia sorții.

 

de timpul meu, ratații în iubire,

profită nonșalant, curtenitor,

eșecul lor mi-l lasă moștenire

devin din om, suplinitor;

 

degeaba-s laic anonim în rândul lumii,

degeaba mă ascund de toți,

în mine și-au vărsat postumii

ce-i definea ca idioți…

 

aș vrea să știu ce-i dragostea

 

aș vrea să știu ce-i dragostea,

de ce nu este îndeajuns?!

deși nu mi-am ascuns menirea

nici viața nu mi-a dat răspuns.

 

aș vrea să știu ce-i poezia,

cum schimbă versul lumea ta,

dacă-ți stârnește fantezia

dacă-ți împacă dragostea?!

 

aș vrea să știu cât poți iubi

cât poți ierta și îndura,

ce ființa-ți poate potoli,

cum sufletul ți-aș bucura?!

 

aș vrea să știu ce-i dragostea

aș vrea să știu ce-i poezia,

cât poți iubi, cât poți ierta

de unde începe nebunia;

 

căci să iubești înseamnă totul

de la-nceput până-n sfârșit

iar un poem e doar complotul

să poți iubi ce-i de iubit!

servus. ce mai faci?!

servus. ce mai faci?! ești bine?!

știu! abia plecat-am de la tine.

deja mi-e dor și lipsa-ți mă apasă

știi?!... ceva din mine ți-am lăsat acasă.

servus. ce mai faci?! ești ocupată?!

aș vrea să-ți spun că viața mea ți-e destinată,

că număr timpul secundă cu secundă

până la reîntâlnirea privirii tale, blândă,

când spaima mea în tihna-ți se cufundă

și gura ta hrănește gura mea flămândă.

servus. ce mai faci?! îți lipsesc?!

pe unde umbli copacii îți mărturisesc

că în iubire putem suporta constrângeri

dar dincolo de ele nu-s înfrângeri,

c-au pus în ramuri ale lor convingeri,

că poți purta iubirea în atingeri?!

servus. ce mai faci?!

te rog tu nu-ți schimba parfumul,

căci orbul care sunt iubește drumul

și-mi pui seninul, linul, în cărare,

și surd ți-aud a inimii bătaie!

servus. ce mai faci?!

mai este mult până deseară?!

emoții am ca pentru prima oară!

iubesc nebun și-ți mor de dor

mă-nchin cuvântului ador,

răbdare n-am iubirea să-mi înșfaci,

cu tine-n mine să mă-mpaci!

iubirea ta-i un deget pe  trăgaci…

servus. ce mai faci?!...

simplu

 

pe tine te-aș iubi că ești frumoasă,

că porți culoarea primăverii vii,

tu te descurci cu viața-ți tumultuoasă,

dar pentru mine e prea mult, să știi;

 

pe tine te-aș iubi că ești un geniu,

suporți povara geniului pustiu,

vei aparține timpului mileniu

dar pentru mine e prea mult să-ți fiu.

 

pe tine te-aș iubi că ești candoare

și poți ierta întregul omenesc,

te-aș căuta și-n viața viitoare,

dar pentru mine e prea sufletesc;

 

pe tine te-aș iubi că-ți ești stăpână,

neînduplecată-n spirit și rațiune,

regina lumii până-n rădăcină

dar pentru mine înseamnă persuasiune.

 

pe tine te-aș iubi că-mi ești amantă,

că porți parfumul nopților târzii,

gheișă sau cadână intrigantă,

dar pentru mine înseamnă fantezii;

 

pe tine te-aș iubi că ești iubită,

și ai fericii orice bărbat,

dar pentru mine a-i fi moarte subită,

sunt mult prea multe de schimbat.

 

pe tine te-aș iubi că ești femeie,

din tine vine viața la soroc,

tot lângă tine viața se încheie

mi-ar fi totuna să mă trec prin foc;

 

și cum nu pot să le iubesc pe toate,

când m-am decis știam că nu greșesc,

tu ai ceva din fiecare-n parte

și pentru că exiști îți mulțumesc!..

 

monolog

”scrie! hai scrie!” tu mi-ai spus,

apoi ai adăugat: ”doar scrie!”,

dar gândul nu îmi e supus

nimic nu mă îmbie;

 

”de ce îmi taci?” m-ai întrebat

și-ai continuat ”hai, spune-mi!”,

mă simt mereu dezaprobat

și înglodat în patimi.

 

”mai fă un gest!” îmi reproșezi

să-mi înscenezi flagrantul,

eu sunt același, tu trișezi

și m-ai schimba pe altul;

 

”nu-ți sunt de-ajuns?” tu mă acuzi,

”îți irosesc tăcerea?”,

răspund sau tac, sau mă recuz,

nu-ți împlinește vrerea.

 

”m-am săturat definitiv”

a fost inevitabil,

nu te întreb din ce motiv

sunt genul reprobabil;

 

un deja-vu ne-a început

sfârșind în monologuri,

iubirea este un absurd,

iluzia celor singuri…

 

poveste

”mă iubește, nu mă iubește”

nu mai e un simplu joc,

iar când dorul mă grăbește

mă simt plin de nenoroc.

”mă iubește”-i un stilet

ce pătrunde și despică,

viața ta-i un cabaret

ce păcatul îl implică;

și când plec din patul tău

izgonit de răsărit,

te bârfesc cu-al meu egou

ca să mai ucid un mit.

”mă iubește, nu mă iubește”,

e sfârșitul la poveste,

”mă iubește”-i simplu verb

și-un stilet în corn de cerb…

 

anima sola

viața a avut alte planuri cu mine,

iar acum e prea târziu să mai schimb ceva.

știu, nimic la mine nu arată perfect.

am încercat să port o altă personalitate

dar nu mi-a ieșit,

iar acum ne suntem într-un prea departe

și același prea târziu.

sindromul posttraumatic mă pietrifică;

tresar la fiecare claxon,

la strigătul unui copil,

sau la bătaia vântului în obloane șubrede.

ți-am spus atâtea,

ne-am spus atâtea

și totuși n-a fost suficient pentru a ne crea reciproc.

m-am săturat să-mi încerc norocul la întâmplare

și în nopțile de singurătate mă simt

de parcă orașul ar striga la mine.

în dragoste devii neinteresant dacă te predai singur.

am cunoscut semeni care se îndrăgostesc în fiecare zi

doar pentru a rămâne îndrăgostiți;

așa ești și tu, într-o perpetuă îndrăgostire,

iar eu am aflat când nu mai conta

pentru ceea ce am luptat,

iar pentru ceea ce lupți

afli abia atunci când pierzi…

addendum

 

iubirea este-un contract

neverosimil printre semeni,

subînțelesul din abstract

și îndoiala peste vremuri;

 

convoacă sufletele-n pârg

și-absența lor din auster,

intensul lor se stinge-n sârg

mascând eșecul în mister.

 

la fel ne-am conceput și noi,

mințindu-ne că suntem vii,

pornit-am cerți, sfârșit-am goi

și a iubi-i-acum a ști;

 

ne-nghesuim într-un sordid

punându-ne la încercare,

prezentul nostru invalid

ne-a pus voința-n întâmplare.

 

e o-ntrebare-n orice gest

și un refuz în pronunțare,

păcătuind ca-ntr-un incest

ne pierdem dreptul la iertare;

 

e timpul să ne definim

doi clandestini fără adresă,

prefer proscrisul anonim,

singurătatea mi-e metresă…

 

familiar mie

 

îmi port sub măștile mele

o singură stare de spirit,

genunchi-mi coboară în berne

senzația îmi e c-am murit;

în moarte descopăr minciuna,

nu doare, nu arde, nu plânset,

seninul, lumina-s totuna

iluzii ascunse-n verset.

plecarea-mi oprită de glasul

ce-mi spune: ”departe ți-e ceasul!”…

mâine este prea tărziu

iubirea noastră-i un gablonz,

un licăr într-un ciob de sticlă,

spoială verde, cândva bronz

sau noaptea umedă din pâclă;

nimic ce îndeamnă la consemn

sau potrivit de pus în bârfe,

un putregai pătruns în lemn

sau nostalgia unei târfe.

ne potrivim ca un blestem,

suntem ecoul din pustiu,

în ieri motiv de recviem,

iar mâine este prea târziu;

ciudat, e azi, și încă-ți scriu!...

incomparabil

nopțile mele se asortează singurătății

iar monștrii minciunilor noastre par niște copii,

inaccesibilă ne este calea simplității

incomparabil ne-ar fi mai bine, dacă în ură ne-am topii;

adevărul este că nu ne mai datorăm nimic,

nici ploi, nici mistere, nici ceea ce până ieri am fost,

în noi întreg trecutul se arde organic

incomparabil ne-ar fi mai bine, dacă dăm ura pe anost.

în brațele tale viața își schimbă gustul,

amarul e dulceag și-n întuneric gustul-mi dă un sens,

rămâi amarul și-ți rămân dezgustul

incomparabil ne-ar fi mai bine cu tăcerea în consens;

dar nopțile mele și-au găsit o nouă cale

iar ale tale, fiind pe contrasens, vor duce spre lumină,

despovărați de amintiri din vremuri inițiale

incomparabil ne-ar fi mai bine, absolvindu-ne de vină.

nopțile mele se asortează singurătății

și, incomparabil, voi rămâne dator simplității,

sensibilității,

senzualității,

intensității,

voluptății,

însă niciodată sentimentului inutilității și…

eternității!...   

placebo

orice aș scrie

ar fi despre nimic.

pentru că asta simt,

sau mai exact,

nu mai simt nimic.

sunt imun la tot și toate,

dar mai ales

la marele nimic…

”te iubesc”

 

în locul unde pietrele te-ascund

iubirea sfarmă totul,

sunt ”te iubesc”-ul furibund

ce mări-i dă clocotul;

în locul unde vântul e nebun

iubirea viscolește,

c-un ”te iubesc” eu mă răzbun

și totul pârjolește.

 

în locul unde soarele-i pustiu

iubirea-i utopie,

sunt ”te iubesc”-ul cel mai viu

și-mi ești o rană vie;

în locul unde norii te-ntâlnesc

iubirea-i între albe straturi,

sunt cel mai simplu ”te iubesc!”,

de care nu te saturi!

 

în locul unde nu-mi mai ești,

iubirea nu-i iubire,

un ”te iubesc” îmi scrijelești

pe poarta spre sfârșire!:..

 

scotch

 

mă regăsesc în asprimea lui;

sufletul meu are aceeași asprime

și nu concepe natura umană

decât trecând-o prin distileria discernământului.

rațiunea mea știe că orice începem în viață

se va sfârși

și la fiecare final totul ne va traversa

ca o agonie care devorează

tot ce ne făcea bine:

pământul,

piatra,

florile,

cerul,

norii,

stelele,

vântul;

într-un singur cuvânt: viața!

și Dumnezeu poate fi definit

printr-un singur cuvânt:

iubire!,

dar credința în el nu are nici tăria,

nici aroma scotchului.

El nu cere nimic în afara smereniei,

a iubirii aproapelui,

a purității,

dar pur este și orzul,

și secara,

și porumbul,

și grâul,

dar nicidecum scotchul,

vinovatul pentru barbarismul pur animalic;

până la urmă… sorgintea umană.

scotchul mă aduce mai aproape de El,

dar tot scotchul mă convinge

că mi-e mai bine fără iubirea pentru aproapele meu…