nerenuțare

 

n-am să renunț la ce îmi ești,

chiar de mi-ar fi ultima noapte,

‘n-amarul meu îmi prisosești,

cu tot cu visele-ți deșarte;

 

n-am să renunț sub lacrimă,

căci sunt din lut și apă-mi cere,

să te iubesc până la crimă,

nu-mi e un chin, e doar plăcere.

 

n-am să renunț la ce-i rutină

cât tu te plimbi prin ea, prin viață,

sorgintea mea nebun-latină

te va topi când mi-ești de gheață;

 

n-am să renunț la umilință

și la iluzia marii înfrângeri,

”să te iubesc” îmi stă-n ființă,

”să te urăsc” îl uit în îngeri.

 

n-am să renunț ce-am început,

ești arta existenței mele

că-s mai slăbit, iernit și slut,

tot consecvență-mi ești, femeie!

 

nu mă pricep, după cum vezi,

la renunțare și iubit,

să te posed, să mă posezi,

nebun Manole, te-am zidit,

în mine, gânduri și dovezi,

n-am să renunț la infinit…

Epistolă către nimeni (XII)

Sunt doar un om! E suficient de complicat să înțelegi această afirmație. Natura umană este extrem de generoasă cu trăirile, iar plaja sentimentelor și a resentimentelor este infinită, deși ne confruntăm cu aceleași temeri, aceleași neajunsuri, aceleași infime clipe în care ne vizitează ideea fericirii. Aceleași…, aceleași…, aceleași…, ceea ce ne induce confuzia unei identități genetice comune, dar dacă judecăm atât de simplist natura umană atunci suntem într-o eroare majoră. Chiar dacă trăirile noastre sunt identice ca și trăiri, diferă intensitatea lor dar și timpul manifestului lor. Scepticii și pesimiștii identifică viața ca pe o prăvălie cu orori. Chiar dacă, indubitabil, toți trecem pragul prăvăliei, cu certitudine nu vizităm concomitent același raion, nu facem trocuri sau cumpărături de pe același raft.

Am stat adeseori să mă întreb dacă am un fetiș pentru suferință. Spun asta pentru că mi-e dor de tandrețea ta. Aveai o tandrețe cu aspecte fatidice care năștea în mine foarte multe gânduri, care de cele mai multe ori erau mult prea profunde pentru a se opri la lacrimi. Tandrețea ta, exprimată mai ales în nopțile fără opreliști, așeza în subconștientul meu vise lucide care mă țineau treaz dincolo de orice capitulare temporară. Știi cum este să ai parte de vise lucide?! Nu știi, pentru că nu te-am auzit niciodată vorbind despre ele și nici nu am remarcat ca agitația viselor mele să te fi contaminat. Visele mele lucide s-au dispersat dar simt reminiscențele lor în mine. Uneori, în nopțile pline de eclipsa inimii mele, aud în jurul meu sunete care-mi provoacă amintiri și chiar senzații tactile care-mi provoacă dureri. Nu-mi rămâne decât să neg ceea ce sunt în acele nopți, să muncesc sisific pentru a mistui acea rămășiță de adicție care încă te definește cumva, într-un anume fel, în mine. Chiar dacă-mi displace ceea ce par a fi, mă liniștește speranța că propria-mi identitate mă va ajunge întotdeauna din urmă și va trăda intrusul din noapte.

Sunt în viața noastră oameni care se poartă ca și cum ne-ar fi uitat, dar ei știu mereu când să apară pentru a nu fi uitați. Sunt la curent cu prezentul nostru, dar mai ales cu incertitudinile lui. În această categorie, aparte de altfel, te-ai înrădăcinat și tu, spre definitivul meu. Eu am învățat de la tine că orice aș concepe pentru a fi păstrat este o iluzie, pentru că mereu vom fi deposedați de ceea ce iubim, apreciem, sau de ceea în ce am investit, indiferent că suntem deposedați de semeni sau de însăși Divinul prin intruziunea firească a morții. Curios, și totodată interesant, este că tu nu ai învățat de la tine și nu concepi să pierzi ceea ce îți aparține sau crezi că îți aparține. Știai că tăcerea omului este provocată de tăcerea inimii lui? Dacă vei accepta această tăcere înseamnă că ți-ai asumat deposedarea, că o înțelegi și că ți-a reușit propria supraviețuire; mai precis ți-ai supraviețuit. Îmi doresc să mai adaug doar atât: nu colecționez rivalități și nici suflete, mai ales a celor care se dau de pomană!...