iubito, fă să plouă!...

știu! lumea toată are prea multe poveri,

cuiva să-i pese?!... ne va rămâne nouă,

cumva să-mi treacă de-ale lumilor dureri,

te stărui și te rog, iubito, fă să plouă!...

 

deși nu-i pasă ea ne-ar vrea plecați

și ei ne-ar despărți cu brațele-amândouă,

în jurul nostru, tu privește! semenii-s turbați,

să-i pot ierta, așa cum poți, iubito, fă să plouă!...

 

poate ne-ar fi mai bine singuri pe pământ

să nici nu știm cum omul ne insinuă,

iubirea noastră nu e simplă vorbă-n vânt,

să dăinuim peste cuvânt, iubito, fă să plouă!...

 

afară-i timp neliniștit și toate-s împotrivă,

cei negrii-n suflet se ascund de rouă,

e trist privind perfida ura ce-i captivă,

să ne păstrăm, să ne-avem, iubito, fă să plouă!...

 

se întunecă peste oraș și câinii lanțu-și rup,

poate cu toții vom intra în noaptea cea continuă,

să ne apăr iubirea, sunt om și corb și albul lup,

iar de în moarte mă corup, iubito, fă să plouă!

 

când voi pleca, te rog să ierți, să nu mă plângi,

iar lumii spune-i: ”tot ce i-a fost frumos, vă lasă vouă!”

am să te-aștept, cândva din urmă ai să mă ajungi,

și când ți-e greu și noapte aici, iubito, fă să plouă!...

te iubesc

mai e ceva ce trebuie să știu?

mai e ceva ce nu mi-ai spus?

de când te știu mi-e purpuriu,

de când îmi ești, îmi sunt supus;

 

cu tine cerul nu-i prea sus

și zborul pare omenesc,

de când te știu trăiesc sedus,

de când îmi ești, mă locuiesc.

 

cu tine învăț să iert minciuna

și să zâmbesc când mi-este greu,

de când te știu îmi e totuna,

de când îmi ești, sunt Dumnezeu;

 

și râdem bine împreună,

în zâmbet punem reciproc,

de când te știu nu e furtună,

de când îmi ești, nu mă provoc.

 

îți dau ce-mi dai fără măsură,

egalul nostru-i verosimil,

de când te știu nu simt tortură,

de când îmi ești, nu-s în exil;

 

în tine-i bine și mi-aproape,

în mine-i simplu să primesc,

de când te știu orice se poate,

de când îmi ești, știu să iubesc.

 

nu pot scăpa de ce îți sunt,

nu pot scăpa de ce trăiesc,

nici nu mă văd abandonând,

îmi sunt cum mi-ești și te iubesc!...

 

preambul întârziat

rătăcesc în fragmentul destin

din ce ne-am spus a mai rămas ecoul,

ce am iubit devine străin

în nicăieri sunt bluesul, tu tangoul;

și mă trezesc c-alerg să te cunosc,

să mă destram ca-n orice început,

să dau la câini egoul meu lumesc,

să mă seducă întâiul tău sărut.

 

nesăbuit m-arunc în al tău sânge

să mă dizolv până devin nimic,

iubirea mea rațiunea îmi convinge

așa cum sunt, sunt propriul inamic;

iar dintre toți doar tu mă poți vedea

ajuns amant, lipsit de apărare,

și tot doar tu mă poți avea,

cum luna-și ia lumina de la soare.

 

întregul doar cu tine le-aș trăi,

nici nu mai dorm să nu mă-înec în sânge,

dar bluesu’-i calm și știe șovăi

în viul tău tangou ce mă înfrânge<

rătăcesc în fragmentul destin,

ecoul m-așază în tot mai departe,

ce am iubit mi-a devenit străin,

în nicăieri,…

un blues plânge în noapte…

consecințe

uneori mă gândesc: „Dumnezeule!, pur și simplu nu-mi pasă!”,

dar în tine am aflat dragostea de care am atâta nevoie.

uneori mă gândesc că drumul nostru este prea abrupt

pentru a merge mai departe

și lucrurile merg prost indiferent ce fac.

poate, din același motiv, din când în când,

mi se pare că viața este prea mult,

însă iarăși îmi apari și mă conving singur

că în tine am aflat dragostea de care am atâta nevoie.

nu mai fac diferențe între real și ireal,

iar când dragostea ta mă atinge de fiecare dată

mă gândesc: „Dumnezeule!, la ce-mi folosește?”,

pentru că totul se pierde în timp, inclusiv iubirea.

aleg prezentul pentru că știu că pot conta pe tine

și mă gândesc, mă răzgândesc, pentru ca în final să-mi spun:.

”lumea aceasta este doar pregătirea pentru următoarea.

tot ce putem cere, este ca după o iubire împlinită

să avem dreptul de a părăsi prezentul lumii fără a fi pedepsiți!”.

mi-ar plăcea să-ți simt liniștea,

să te aud spunându-mi: ”am să te caut în toate lumile următoare

și în toate viețile care vor urma,

până te voi regăsi, iar tu,

mă vei aștepta în fiecare dintre ele!”…

 

(pre)umbre

 

un tulbur care răscolește,

eclipse în minți și idei,

în umbre dorul ofilește,

muțesc și pașii pe alei;

 

ca floarea de colț răzvrătită

răzbești într-un suflet zidit,

te minți c-ai putea fii iubită,

oricum e mai mult ca nimic.

 

în noapte și umbra ne moare,

iar ura ne pune în lanțuri,

cumplita ni-i soarta și doare,

legitimi în doruri și uri;

 

în zi mă încep fără tine,

mereu mă întorci în răbdări,

un crud mi-a intrat în rutine

în gânduri sunt plin de trădări.

 

mă iartă de fiece clipă

de ce porți cu tine-n pustii,

de-ar fi să fie, te-ntruchipă,

chemarea mea, dar nu vei știi;

 

și vin peste noi anotimpuri,

din verde-n rugină și-n alb,

cu suflet adio comerțuri.

ne suntem în umbre și-n dalb…

 

dacă…

 

… m-ar fi crescut o haită de lupi

sângele meu nu ar fi cunoscut mila,

și ți-aș fi spus:

”cu frumusețea nu poți să mă corupi!

e mai ușor să îmblânzești acvila…”.

 

… aparțineam unei turme de lei,

nevinovat m-aș fi hrănit cu trupu-ți,

și ți-aș fi spus:

”e inutil să-mi spui ce vrei!,

iar ce-i lumesc nu poți să îmi impuți…”.

 

… m-aș fi târât pe pietre înspre scorburi,

mă ascundeam de soare și lumină,

și ți-aș fi spus:

”n-ai nicio șansă să mă tulburi!

iar între noi privirea mea domină…”.

 

… mi-era de-ajuns o simplă mamă,

cu sânge cald, pulsând iubire,

eu ți-aș fi spus:

”cunosc iubirea, tu să nu ai teamă!

ia-mi viața, căci îți aparține!..”.

 

când intri-n viață nu te-ntreabă nimeni

ce ți-ai dori să fii și să trăiești

atât mai spun:

”dacă începi să te pricepi la oameni,

alegi să îi iubești sau să-i urăști!...”.