Epistolă către nimeni (VIII)

Doamne!, cât de mult a plouat în acea seară! Niciuna dintre umbrele trecutului nostru nu putea opri acea ploaie. A fost seara în care a început povestea noastră, seara în care ne-am început concretul destinului comun, un destin care începea ascensiunea stâncii care a rămas neclintită în mijlocul șuvoiaelor răzbite din trăirile noastre. Povestea noastră nu a fost concepută pentru lumina zilei, iar pentru asta noi am conceput simboluri care să transceadă superficialului uman. Nu pot jubila acum la gândul singurătății noastre, dar știu că mi-ai înțeles și acceptat menirea. Mă fac vinovat doar de faptul că ți-am deschis și arătat drumul la al cărui capăt eu nu am putut ajunge. Lumea s-a schimbat. Atunci întâlneai iubirea doar în cei care aveau inconștiența să o trăiască dincolo de consecințele ei, acum iubirea o găsești în orice cotlon mizer al lumii, inclusiv în bordeluri. Deh, toți avem dreptul la iubire indiferent unde ne situăm, indiferent cum participăm sau aderăm la ea, însă atunci o iubire precum a noastră ar fi fost o blasfemie demnă de orice inchiziție bolnavă de onestitatea spiritului. Istoria consemnează marșuri doar în cinstea iubirii creștine, pentru iubiri ca ale lui Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda aceeași istorie a decis doar să atragă oprobriul public și să le consemneze sfârșitul. Iubirea zilelor noastre este cuantificabilă doar prin numărul de erecții ante și postsentiment. Acum, dacă mi-ai putea vorbi, cu siguranță m-ai contrazice. Mi-ai argumenta prezentul prin desfrâul pe care umanitatea îl proclamă ca progresism. Eu ți-aș contraargumenta prin faptul că iubirea noastră a supraviețuit înghețului din iernile parcului cu teii dezrobiți de aroma lor și arșiței care dogorea căpițele de fân în care ne împăcam după fiecare ceartă. Dacă istoria ar fi consemnat povestea noastră pot să-ți spun că acum am fi fost o bizarerie aruncată pe harta turistică a destinului lumii, iar pe scrisorile mele s-ar fi așezat deja praful uitării și tăcerea trăirilor nespuse pe motiv de neîncuviințare. Vreau să-ți spun toate acestea pentru ca restul lumii să știe că se poate iubi și astfel, că omul poate avea dubii certe vizavi de ceea ce îi oferă acum contemporaneismul. Vreau să spun lumii că iubirea nu este un SRL și nici nu poate fi cotată la vreo bursă a valorilor umane. Dacă aș fi scris aceste rânduri noaptea poate că ele ar fi sunat altfel, poate că ar fi avut cadența ploii care ne-a început și poate că aș fi căutat o cale de întoarcere la drumul pe care nu l-am putut duce la bun sfârșit. Nu pot pretinde nicio răzbunare, nici în numele nostru nici în numele celor care și-au aflat sfârșitul pe altarul iubirilor ruină. Pot pretinde doar că te-am iubit de la primul la ultimul tău vis și că sufletul meu dacă a ucis suflete a făcut-o doar pentru a-și recupera ce a lăsat în sufletul tău. Tu doar imaginează-ți că plouă, m-ai luat de mână și mă citești ca și cum ți-aș vorbi...

Epistolă către nimeni (VII)

Sunt printre noi oameni cărora suferința nu le priește, însă marea majoritate o evită. Se tem de țipetele surde ale durerii, de avalanșa amintirilor. Pur și simplu nu fac față și atunci fug înspre semenii lor căutând sprijinul în cei care la rândul lor au reușit să o ignore, chiar dacă această ignoranță nu este decât o minciună. Sunt o ”rara avis” cei care-și acceptă eșecul, cei care știu să-și trăiască, pentru ca apoi să se vindece, propria lor dramă. Căutați-i pe cei asemenea nouă, cei care înțeleg cum să dizolve timpul pentru a se coborî în infern pentru ca ulterior să revină în anonimat, acceptându-l. Suntem un soi de Icar survolându-ne destinul, reușind detașarea de sinele înfrânt, pentru ca apoi să ne acceptăm concretul rezemat de înțelepciunea dobândită. E un război complet, fără prizonierat, deci fără martori. Ești tu cu tine împresurat de ceea ce ai pierdut. Sufletul îți este sfârtecat, împrăștiat pe toate distanțele impuse de timpul fiecărei amintiri în parte. Ești un gol pe care îl simți doar în pauzele în care agonia obosește și tace doar pentru a-și drămui forțele. Rațiunea te cârpește, bucată cu bucată. Rațiunea te coase cu o sfoară înnădită din toate compromisurile făcute. Nu e deloc precaută. Știe că timpul e un lux, simte cum gândul renunțării amenință ce a mai rămas din tine. Rațiunea nu acceptă ambițiile josnice ale sufletului, care prin fiecare bucată cere iertare, împăcare, sau rezolvări definitive prin împlinirea păcatelor. Rațiunea nu acceptă amputarea afectivă, chiar cu riscul de a reconstrui sufletul sub aspectul unui Frankenstein neînchipuit. Ea știe să ignore iluzoriile tale șezători cu Divinitatea, dar fără să Îl alunge din tenebrele tale ființiale. Acceptă furtunile proprii, zvârcolirile și te ține deasupra morții până când aceasta se resemnează că nu e timpul ei, până când moartea descoperind devenirea ta începe să se teamă. Știe să te poarte pe unde ai mai fost, știe să te lase să privești prin ferestre tot ceea ce cândva însemna bucurie, poate chiar fericire. Nu zăbovește acolo unde întunericul domină, mai ales dacă din el răzbate cântecul de sirenă al iubirii pierdute, pentru că ea știe, ea știe că singura trăire care contează, singura pierdere care contează, este iubirea. Sufletul tău nu vrea să-și asume greșelile, compromisurile, însă o va face rațiunea. Acestea sunt momentele unice în viață când rațiunea știe să ierte ceea ce sufletul nu va ierta niciodată. Doar așa ne putem vindeca. Din aceste momente începe recuperarea, noua devenire. Și în tot acest timp, indiferent de cât de zgomotos sau sublim este cântecul sirenei, rațiunea coase, adună bucată cu bucată și coase. Tu îți închipui că sufletul tău a luat forma unui Bombyx Mori pregătit de un prim și ultim zbor spre o nouă iubire, dar rațiunea va lăsa în veghe un ciob din ceea ce cândva a fost sticla ce-ți purta iubirea pe imensul marin al desfătărilor sordide. Un ciob în care te poți recunoaște după ce rațiunea și-a desăvârșit opera. Un ciob care se nu potrivește niciunei ferestre în care ți-ai privit amintirile, un ciob în care nicio acustică nu se poate așeza. Din tot ce ai trăit ți-au rămas șezătorile închipuite, singurul alibi pe care îl poți avea înaintea morții, o altă femeie care vrea să-și răzbune înfrângerea…    

Sunt...

... mult prea obosit de vise

și prea-ncercat de amintiri,

să te iubesc mă istovise,

trupescul tău îmi dă smintiri;

... animal pierdut în tine,

un abandon nefericit,

minciuna vie din destine,

păcatul dus în ilicit.

... piatra noastră de pe inimi

și cheagul întărit în sânge,

sunt ultimul dintre penultimi

îmbrățișarea ce te strânge;

... umbra rece-a dimineții

și așteptarea din amurg,

nebun risipitor al vieții,

sunt lacrimi care nu mai curg.

... vulgul rătăcit în mituri

și-n lanțul trofic un nimic,

nisipul dus în nesfârșituri,

iubirii noastre inamic;

... ultimul rival pe cruce

și primu-n viețile de-apoi,

absurdul care se reduce

la unul decăzut din doi.

... tot ce nu voi fi vreodată,

nimic din ceea ce am fost,

sunt grațiere refuzată,

o mântuire fără rost...

Epistolă către nimeni (VI)

Din orice relație de prietenie plecăm cu inima grea. Atunci dintr-o iubire cum plecăm?! Fără inimă?! Pare prima și cea mai verosimilă ipoteză. Orice renunțare are un procent descurajator de lașitate. Suntem pricepuți în a trece peste propria lașitate. Ne rămân lacrimile, un plâns aidoma pierderii unei mâini norocoase, unice, în blackjackul numit viață. Oricât de mult ne-am dori ca cineva, chiar și un străin, să ne înțeleagă, degeaba. Doar cei care s-au hrănit din miezul iubirii, au trăit cu seva ei, pot atinge culmile însingurării, pot trăi frisoanele renunțării. Ridicăm capul din mâini și privirea fixează în palme frământările tăcerii. Vorbesc despre aceleași palme care până-ntr-un ieri insuficient de îndepărtat și străin astupau toate tunelurile cărnii, aceleași palme care memorau inconștient geografia trupului tău dând astăzi amintirilor bazoreliefuri reci, statuare, muza pietrelor tombale. Ca să trec peste amărăciunea redevenirii oare este suficient să trec peste adâncul verzui al mării sau peste adâncul albăstrui al cerului? Și apoi, dacă-mi va reuși acest exod, voi mai știi cine sunt?, sau măcar cum am ajuns în purgatoriu? Dacă supraviețuim muntelui durerii și apoi pustiului resemnării, purgatoriul nu poate fi decât singura glumă pe care Dumnezeu și-a permis-o ca să justifice iertarea păcatelor noastre.

Deunăzi, biciuit de nostalgie mă gândeam că dacă ne-am fi iubit în vremea legiunilor romane Eros ar fi fost alungat din Olimp pentru voyeurism; în timpul contemporanilor noștri Eros a primit toate prenumele pământului și plătește pentru păcatul iubirii. Dorința mea de-al suplini pe Eros s-a întors împotrivă-mi. Această apoteoză m-a transformat într-un infractor sentimental târându-mă în zona laică a iubirii, a platonismlui abrutizat. Ați trăit vreodată sentimentul orfanului iubirii? Doar Dumnezeu îl trăiește în fiecare minut al existenței noastre, nouă ne este dat doar pentru o singură dată și durează cât pentru restul vieții noastre sordide. Orfan de iubire și marea iubire poartă stigmatul unicității. Iubim cum ne pricepem și nepricepem, însă dincolo de orice metodă am folosi pentru a ne împlinii iubirea totul se reduce la ultima îmbrățișare care poartă amprenta iertării. Iubind, cu fiecare iubire nouă care ne dezvăluie evidența fragilității omului, pierdem grădinile rânduite de Divinul în calea destinelor noastre, ajungând să pierdem singura grădină dăruită premeditat sufletelor noastre: Edenul. Și totuși avem dreptatea noastră pentru că nimănui nu-i este de trebuință Edenul pentru a-și desăvârși singurătatea. Niciunui orfan al iubirii nu i se potrivește fericirea și promisiunea ei în viața de după. În eternitate intrăm cu tot bagajul adunat aici, cu toate amintirile bazoreliefice, cu toate păcatele împlinite și totul în numele iubirii. Hărmălaia amintirilor, secretul ascuns în seva nostalgiilor ne va îndepărta tot mai mult unul de celălalt și va păstra pasiunea doar pentru spectacolul lumii, dar noi nu mai aparținem acestei lumi. Când știi toate acestea, când te simți și te realizezi ca un produs defect al iubirii îți vine să-i refuzi Divinului darul vieții, însă, mereu acest însă... Nimeni nu se naște orfanul iubirii, dar mai toți sfârșim astfel. Când mă gândesc că Divinul însuși este iubirea nu-mi rămâne decât să mă întreb: oare ce am iubit?! Pe tine, pe mine, aproapele, păcatul, viața, Divinitatea?!...

Epistolă către nimeni (V)

Observ o lejeritate în a-i trata pe semeni de ei înșiși dar mi-e cu neputință a mă vindeca de mine. Cândva mă smțeam întreg și ceea ce încercam, uneori chiar reușind să duc până la capăt, venea dintr-un firesc al întregului. Însă pe atunci iubeam și mă simțeam deasupra a ceea ce sunt. Trăiam senzația că fac parte din planul măreț al Divinului, planul prin care Omul se împăca cu lumea, iertând și ceea ce se pregătea a deveni un păcat împlinit. Noi, trecătorii, vedem lumea cu încrâncenare, cu patosul care răzbate din povara sau bucuria noastră, în timp ce Omul care are timp și ne-așteaptă cu rândul este singurul care știe greutatea poverii. Dacă mi-ar sta în putere l-aș întreba: care-i povara mea grea, Doamne, să nu-l poți ajuta și iubi suficient pe cel care te iubește sau să nu ai pe cine iubi? Sunt unul dintre puținii asupra cărora timpul nu are putere aducând uitarea. O altă povară: să nu poți uita!

Sunt amalgam de gânduri. Sunt precum un tonomat în care muzica amestecă trăiri și amintiri neîncepute. E posibil a-mi aminti ceea ce încă nu am trăit?! Îmi lipsește timpul numai al meu, timpul în care orice stare sau trăire putea fi cuantificată, dusă până la capăt. În acest timp numai al nostru putem avem libertatea absolută, o lume dincolo de orice absurd ar pune Neînțelesul în noi. Undeva, cândva, cineva a spus: ”Dacă timpul e asemeni Divinului, atunci amintirile aparțin întunericului”. Mult adevăr găsesc în aceste cuvinte pentru că toate zvârcolirile vin din tenebrele noastre ființiale, vin din cămările sufletului unde am ținut durerea având ca sursă ce ne-a fost drag, ce am pierdut. Nu am simțit gelozia pentru nicio ființă, dar am simțit-o dinaintea ploii care-ți risipea mirosul pielii, al vântului care-mi refuza tâmpla pe tâmplă, al lunii care-ți ascundea surâsul. Acum timpul cuprinde doar ceea ce ne-a rămas, adună cicatrici noi, neînsemnate, îmi măsoară doar truda reeducării spiritului. Cui folosesc astfel de trăiri?! Înțelege cineva ceva din ceea ce i se întâmplă prin propria-i părăsire?! Ajungem să realizăm cât de puține știm despre sine, cât de puține am făcut pentru sine. Prea multe irosiri, mult prea multe! Prea multe suflete care găsesc o cale de a ajunge în noi, în fapt într-un noi care nu ne mai aparține. Cum naiba am ajuns suma propriilor refuzuri, propriilor eșecuri?! În final ne reducem la ceea ce suntem. El ne-a făcut asemeni Lui, suntem iubire, ne hrănim cu iubire, respirăm iubire! Am uitat cine suntem, cum suntem, mai ales am uitat să păstrăm frumosul și dragul în noi. Ce nu uităm va trăi dincolo de orice aventură cu care timpul rămas ne ispitește. Vocația ratării este doar o alegere personală, nu este ceva cu care intrăm în lume. Când stau în fața unui paradox refuz amestecul timpului, iar când timpul meu va ajunge la final voi sta în fața făuritorului timpului, îi voi povesti despre ce am iubit, cât am iubit și cât de mult am greșit iubind o singură dată. Niciodată nu-i voi mai cere timpului clipe pentru a iubi...

Epistolă către nimeni (IV)

Nu există o mare atât de adâncă încât să te ascundă gândurilor mele. Port un stigmat prin căutarea acelei mări. Mi-aș dori ca acest stigmat să primească valoarea unui om nou, care să nu te știe, care să fie neînceput într-ale iubirii, apoi durerii și care să dea un sens vieții. Omul nou nu are conștiința alergată pe cărarea amintirilor și nu le știe povara. El privește doar înspre viitorul apropiat și este pregătit să te primească. Tot el nu știe că este urmărit de umbra ta; o va știi doar din clipa întregirii prin tine, pentru ca apoi să te iubească până la revelația stigmatului, a lipsei adâncului mării. Dacă îl voi întâlni vreodată vom povesti despre tine, despre ce ne leagă și ce ne diferențiază iubindu-te. Ne vom distra pe seama lipsei amneziei și apoi vom deplânge consecințele ei. Vom avea în comun ritualul iubirii și vom recunoaște cât de inofensivă este iubirea dinaintea rațiunii de pe urmă, cea căreia i-am devenit supuși. Ceea ce scriu acum pare doar un vis, o utopie; omul nou trebuie mai întâi să găsească adâncul mării, fără ca el să știe. El ar trebui să primească iertarea pentru ce și cât a iubit, apoi să-i dea Divinului cota de suflet pentru renaștere, pentru redevenire.

Am căutat în istoria marilor iubiri, celor consemnate, o fărâmă de legalitate care să permită întregul extaz sufletesc și preaplinul desfrâului din carne. Pe cei care ne-au știut și nu ne-au înțeles niciodată i-am sfidat numindu-le iubirea o extravaganță domestică și întrepătrunderea trupească un travaliu casnic firesc, însă am făcut-o pentru a găsi o scuză milei care răzbătea din iubirea noastră privind-o pe a lor. Această joacă a ținut până când nebunia iubirii noastre ne-a imunizat infestându-ne cu indiferență. Trecutul nostru ne-a făcut să ne simțim bine obligându-ne la repetiție până la aprofundare. Știam pe de rost fiecare gest al tău, fiecare zâmbet, fiecare sărut, fiecare atingere. Ai fost o adicție care a anulat orice idee de sevraj, cerând imperios moartea. Dar cum poți să-i justifici Divinului ultimul gest invocând o mare iubire?! Cum poți explica Divinului ce-i iubirea când prin definiție El este iubirea?! Cum poți supraviețui fără să suporți judecata Celestă?! Acest innuendo, substitut al uitării sinelui, poate fi puntea către omul nou?! Îți spun că poate fi! Am devenit propriul meu Toma privind cu neîncredere la toată suferința de atunci, privind cu scepticism la viul sangvin devenit cicatrice, privind fără vreo trăire la cuiele smulse din răstignirea iubirii noastre. Acest Toma nu  crede în nimic! Nici în ceea ce am fost, nici în ceea ce am iubit, nici în judecata celestă. Acest Toma nu are nevoie de mări adânci, el are nevoie doar de cuvinte și de liniște pentru a le oferi libertatea să se așeze undeva. Toma nu are încredere nici în omul nou, poate că de teama unei recidive sau pur și simplu pentru că nu are nevoie să creadă în ceva...  

Epistolă către nimeni (III)

Natura omului e stranie. Nu suntem capabili să ne alegem amintirile. Revin prin noi, ne petrec și se opresc în gânduri oameni, locuri și clipe dintr-un împreună îndepărtat. Aceste amintiri păstrează în ele chipuri, gesturi, mirosuri din ceea ce ne-a marcat profund, în timp ce alte chipuri sau gesturi sunt uitate complet doar de către noi, lăsând urme în alții care ne-au iubit. Alegem ce iubim formând șiragul de perle al nostalgiilor, restul fiind trecut într-un întuneric nevrelmic, în cartea nescrisă a irosirilor celor care ne-au prețuit fără să merităm. Este cartea nefericirii pe care nici măcar nu am răsfoit-o, în timp ce prețuitorii noștri o cunosc până-n cotorul ros de uitare. Iubim atât de puțin și irosim enorm, iar șiragul de perle ajunge cât pentru o ultimă irosire. Dacă am iubi pe măsura dăruirii înspre noi, viața nu ar mai fi o irosire, însă suntem făcuți doar pentru preapuținul din care ne-am plămădit una, două sau trei vremelnice iubiri. Destinul ne cere prin subconștient desăvârșirea și astfel ne vedem puși mai mereu să alegem între bine și rău, dragoste și ură, arareori între viață și moarte. Suntem mereu suma alegerilor noastre, ne adaptăm, ne sucim și răsucim doar pentru că trăim cu frica de necunoscutul firescului mâine. Destinul nostru devine simpla sau complicata poveste a vieții noastre dar nu conștientizăm și atunci amintirile noastre se împuținează doar pentru că refuzăm iubirea în variile ei forme, sub variile ei chipuri, gesturi, mirosuri. De ce ne îngrijim de mâinele incert când clipa  ne este mereu la îndemână, clipa scurtă cât clipirea, fragedă dar plină de ceea ce suntem și avem de oferit?! Ne îngrijim mai mult de sufletele celor pe care îi iubim decât de sufletul nostru și în singurătate realizăm cât de puțin ne putem oferi prin amintirile noastre.

Toate acestea ți le-am împărtășit în clipele nostre, căci ceea ce noi am trăit sunt doar clipe față de ceea ce am fi putut trăi, împreună sau separat prin alții. Acum îmi privesc sufletul cum stă așezat într-o palmă goală. El așteaptă o strângere, un semn de repornire al sensului vieții, în orice direcție. El așteaptă semnul, eu mă întreb de câte ori trebuie să mor pentru a înțelege de ce este normal să trec peste amintiri pentru a-mi face altele. Sunt un om scriind, un om care a renunțat la certitudini pentru că a realizat că știe prea puține. Sunt pregătit chiar pentru a recunoaște că nu știu nimic. Dacă totul se reduce la puținele noastre amintiri atunci nu știm nimic. Suntem regi fără pământuri și supuși, suntem un Dumnezeu disputat de agnostici, adică același nimic. Cu tine în lumea mea mică am fost egalul Făcătorului lumii, fără tine sunt ca și fără mine, un suflet așezat într-o palmă goală; sunt o curiozitate mondenă pentru cei care fără să știe, caută să-și facă rost de câteva amintiri...

Epistolă către nimeni (II)

Sunt zile bune de când tac. În mijlocul unei tăceri stai doar dinaintea adevărurilor. M-am simțit precum un sodomit aflat într-o relație ciudată cu sinele, apoi cu viața. E ca o plimbare pe malul râului care ne desparte de lumea cealaltă și singura umbră care te urmează cu o imensă răbdare este luntrașul care acceptă ortul în orice monedă. Îmi revăd viața și-mi pun întrebări despre ce a fost bine și rău, sau despre ce aș fi putut schimba și unde am fi putut ajunge. Îți spun acum, într-un târziu de care nimănui nu-i mai pasă, că în privirea ta l-am regăsit întotdeauna pe cel care tu îți doreai să fiu, nicidecum pe cel care eu eram. Însă, mereu acest obsedant însă care lasă loc de altceva decât realului și raționalului, eu, cel care eram, mă mutasem deja în tine profanându-ți candoarea tinereții, înlăturând neștiința ta cu brutalele mele adevăruri. Până la invazia mea, în tine locuia singurul Dumnezeu pe care lumea îl știe și am pus în locul Lui adicția și arta de nepovestit a amorului. Am fost sistemul perfect în care liberul arbitru devine un cert candidat la moarte, iar cei supuși sistemului niște asistați cu destin incert. Mă comportam precum un adolescent gelos, însă sursa geloziei mele erau trăirile tale, trăiri pe care eu nu le mai puteam atinge și atunci ca un lepros fără șansa vindecării te-am infestat pentru a mă bucura de viață, dar nu de viața mea sau resturile ei, mai degrabă de viața trăită de tine. Prin tine am trăit ce eu nu mai puteam fi. Cândva am fost aidoma devenirii tale, însă acel ceva se pierduse într-un întuneric pe care nici Dumnezeul tău nu-l mai putea lumina. Am traversat împreună duminica orbului, tu în rolul lunei, eu în rolul eclipsei de soare. Lângă tine am trăit nopți în care îmi părea că mă iubești cu o compasiune moștenită din perioada locuirii Lui, acum am realizat că în fapt compasiunea era la mine și privea decăderea mea dintre oameni, decăderea ta dintre îngeri. Așa se întâmplă când iubești cu inserția unor frânturi de rațiune; iubirea devine un chin, un reproș al conștiinței asupra inimii, un reproș al inimii asupra destinului incert, adică al lumescului. Ne-am iubit, neîndoilenic ne mai iubim și acum, dar acum o facem inchizitoriu. Și pe ascuns. Suntem mistere pline de magia iubirii de odinioară, magie păstrată în întunericul de nepătruns al sufletelor noastre. Dacă ne-am da în vileag, Dumnezeu ar da foc lemnului, ierbii și lutului până ne ajunge unul dintre ultimele ruguri puse la capătul lumii, acolo unde singura umbră este luntrașul care acceptă ortul în orice monedă. L-am văzut de curând. Avem în comun singurătatea, răbdarea și credința. În cazul meu, răbdarea și credința au un singur gând, o singură speranță: înainte de a ne urca în luntre să ne dăm în vileag...

Nu mă grăbesc nicăieri. Nu știu de ce am impresia că nouă ni s-a îngăduit eternitatea!...