suflet nepereche

sunt o ruina bine întreținută
ce-ncape încă-n haina cea mai veche
când Universu’ îmi face-n jur redută
sunt singurul, nu sufletul pereche;
 
și-am devenit părinte-n calea firii,
și-ntr-un firesc copil al nimănui,
mă subțiez pe tabla împărțirii
imunizat la tot ce ai să-mi spui.
 
m-am pregătit de ultimul asediu,
mi-am asumat pedepsele tăcut,
din Dumnezeu nu pot să-mi fac remediu,
prezentul meu nu poartă un trecut;
 
mai pot sau nu, nu este o-ntrebare,
renunț sau nu, nu este un răspuns,
probabil nu-s pasibil de iertare
pentru că nu mi-am fost îndeajuns.
 
am capu-n mâini doar ca să-mi sprijin tihna
din mine mușcă amintirea ta,
mi-ar da târcoale moartea ca nebuna,
dar haina veche i se pare grea;
 
deci,… mai rămân să gust otrava vieții,
să-mi spun senil - poetul nepereche,
să scrijelesc cu vers umbrit pereții,
sunt singurul, nu sufletul pereche…

poem în lipsă

am scris despre iubire atât de mult
doar pentru că, firesc, iubesc.
nu voi declara nimic:
pe cine iubesc,
de când iubesc,
cât voi mai iubi
și mai ales,

cât de mult iubesc.
nu, nu este o dovadă a discreției mele;
pur și simplu,
această iubire,
de când s-a întâmplat,
nu mai este a mea.
pur și simplu,
această iubire,
îți aparține…