În orice înfăptuiesc aflu un
păcat săvârșit. Orice înfăptuire presupune gânduri, gesturi, fapte. Faptele cu
tâlc ascuns în desfrâul unei răzbunări, ori răutăți gratuite implică deja păcatul.
Faptele samaritene nu rămân nepedepsite. Orice pedeapsă aș primi pentru orice
formă de exprimare a generozității, îmi ridiculizează afectul și-mi stârnește jurăminți
fierbinți în ale nonuitării. Însă, mă întreb, cum de având știința acestui
deznodământ, totuși îmi permit astă generozitate? Este suficientă satisfacția
conștiinței? Câtă neghiobie pot suporta în așteptarea unei inexistente
smerenii? Atunci mă ia cu abdicările dinaintea lumii și-mi asum căința
ființială dinaintea proprie-mi rațiuni. Săvârșesc o altă neghiobie, căci în
zorile următoarei zile mai ispășesc un deja-vu existențial și mă-nham la jugul
altui atelaj eșuat într-un derizoriu. Îndreptarea destinelor nu-mi este în
atribuții, dar mi se-ntâmplă tot mai des. Un oarecare răspuns mă mulțumește; nu
părăsesc acest echilibru atât timp cât îndrept un păcat prin el însuși sau un
altul. Poate PreaÎnaltului să-i fie cu mulțumire, căci mie mi-e-n reflexul
ființei ...
Dă-mi Doamne răbdarea desăvârșirii,
căci lor le-ai dat păcatele și ei sunt generoși cu mine ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu