Durerea se simte în vâscozitatea
sangvină, forțând în amontele ființei stârpirea rațiunii. În mine se simte
violența acestui desfrâu apocaliptic; mă sprijin de mine și încerc să-mi
articulez conștiința. În ea găsesc în fiece final, salvarea. Ea mă cunoaște și
suportă pe de-a-ntregul.
Remușcarea mă caută de artere.
Ar fi fost de trebuință sa-ți arăt fața iubirii ascunsă, interzisă lumii, să-nvățăm
împreună despre cum o putem împlini. Nu mă întreba de ce nu am făcut-o, de ce
nu te-am rugat să purcedem înspre înfăptuirea ei. Niciodată nu mi-a fost
imposibilă evadarea din cohortă! ... și totuși în fața ta am cedat, în
conștiință m-am trezit dezertor.
... te-am șters din păcatele
lumii înainte de a te împlini ...
Am realizat totul în momentul
acelui final îmbrățișat, vlăguit de lipsa confirmării. Pentru păstrarea ta
nealterată în spațiul dezertării, mi-a fost de imperios edificarea. Ți-am găsit
locul și îți respect unicitatea. Ești inorogul ființei mele. Am să te numesc ”domnița
licorn/unicorn”. Pentru ca iubirea să trăiască în certitudinea unei veșnicii, iubirea
trebuie să moară înainte. Menirea mea este salvarea sufletelor corupte; mi-aș
dori menirea ta să-ți fie salvarea mea ...
Aha! Și arterele alea suportă?
RăspundețiȘtergere