Prima apocalipsă

Să-mi port luciditatea în perimetrul Universului s-a dovedit ființând ca primă blasfemie împotrivă-mi. Mă trezesc între străini și semeni dragi mie, ca fiind singurul care a renunțat la tragedie. Mereu spun ceea ce văd, ce gândesc, ce simt, ce sunt. Mi-e indiferența stare, atunci când nu sunt crezut. Aceeași indiferență mă stăpânește când sunt luat în derâdere. Nu sunt stăpânul lumii, decât al meu m-am dovedit a fi, împotriva a tot ceea ce s-a gândit și s-a făcut pentru o robie neînsemnată, a mea. Greșeala celor care m-au încercat în varii forme și feluri a fost inexplicația utilității robiei mele.  

Ce am dăruit până acum lumii, prin constantă, este luciditate. Pasiunile mele au fost uitate, nu înainte de a fi îndepărtate sau arse în rațiunile supraviețuitoare afectelor avariate de trecerea mea prin ele. Acesta este și motivul pentru care pasiunile mele nu contează. Fiecare suflet pe care l-am vizitat pentru mine a fost un exil, care a născut ulterior creație. Cuget și scriu într-un unic echilibru metafizic; în lumea de jos lanțul trofic te obligă la supraviețuire. În metafizic nu ești obligat la nimic; este locul unde nu te întâlnești decât cu fantasmele nevoilor personale, mai degrabă a lipsurilor. De aceea în noi se aud vocile și se văd chipurile celor pentru care nu contăm, dar pentru care suntem în stare să cedăm singurei morți care contează cu adevărat.  

Ce va urma prin dăruire va fi tot un soi de renunțare. Nu se va schimba nimic. Un deja-vu perpetuu supus altor parfumuri. Ținuta fiecăruia dinaintea vieții ține doar de individualul cult al personalității. Lipsa efectivă a unor rădăcini mă expune astfel, îmi argumentează renunțările. Precum un nomad, plec din mine suficient de des încât să nu-mi permit un loc al meu. Chirie găsești în fiece seamăn, mutație definitivă niciodată. Nu există om sau câine care să iubească, robească și să dovedească loialitate cât pentru o singură viață. Părăsiți-i măcar o singură dată, chiar dacă numai în teatralitatea unui joc meschin și vă veți convinge de spusele mele.

Aflu în mine și întrebări care nu suportă răspuns. Făcut-am din scriitură un medicament pentru mine, ori făcut-am rost de o cale celor năpăstuiți de neputințele lor? Experiențele personale nu pot fi trăite identic, nici ca intensitate, nici ca efecte. Precum mă simt și mă știu, încă nu mi-am găsit un echivalent între semeni; sunt prea dificil și constrâns de principii ca să-mi fie spre simplitate interacțiunea cu semenii. Adeseori în cercuri care suportă, am afirmat că sunt bolnav de indiferență vis-a-vis de răul pe care umanitatea și-l întreține în fiece clipă trecătoare. Nu mă pot introduce în schema răului și nici nu-mi este dorință implicarea în vreun fel. Sunt tributar libertății de a fi și dacă nu sunt perceput și luat ca atare atunci nu ar trebui să exist, ar fi indicată ignoranța, chiar recomandată. Evadarea din eroare se va face tratându-vă pe voi de indiferență, nu pe mine. Pentru mine nu se există leac, mai ales în astă Apocalipsă, cea prezentă, cea care stă să vie ...