Cine suntem!? La astă întrebare
voi încerca să ofer răspunsul în ”Reguli înspre destinație”. Cititorule ...
intră în tine și dă-ți singur răspunsurile. Nu avem nevoie de absolut nimeni
pentru a fi ceea ce suntem, sau pentru edificare. Îndrumarul experimentat deja
este valabil pentru un destin înfăptuit; neînfăptuitul se construiește sau
rectifică prin firescul sau nefirescul parcursului. Avem o forță imensă,
superioară oricărei viețuitoare și trimiterea este către rațiune. Mintea
noastră, creierul nostru este singurul responsabil pentru interpretarea sentimentelor,
emoților, nevoilor. Același raționament este autorul neformal al conștiinței.
Inclusiv conștientul și subconștientul sunt rezultatul psihozelor tratate sau
netratate.
Existențial suntem alterați în
măsura în care ne-am permis introspecția. Cei care au atins acel spațiul al
metafizicii pot fi superiori sau inferiori alterării de bază. Suntem expuși în
permanență trădării și minciunii pe care noi înșine o provocăm. Cei mai
evoluați stăpânesc arta disimulării, arta perfidă a trăirii în umbra
cuvintelor. Ridicată la rangul primordial al unei existențe, această artă din
umbră devine beznă. Ceea ce nu mai putem înțelege, odată atinsă astă stare,
este faptul că raționamentul cedează iluziei. Ne simțim protejați în spatele
cuvintelor, în arta așezării lor, rostirii lor; motivele false sunt date în
vileag de faptele noastre. Putem spune sau scrie orice, gesturile, faptele spun
despre noi totul. Nu voi uita niciodată acea rostire anonimă, dar plină de
adevăr: ”Cuvintele spun despre oameni, mult mai multe decât spun oamenii prin
ele”.
Se impune întrebarea ... de ce
ne-am irosi la nesfârșit într-o artă devenită între timp minciună? Lipsa unui
raționament care se bazează pe argumente denotă boala minții. Se va întâmpla
psihoză, nevroză, ulterior necroză. Cu toții deținem harul irosirii, din păcate
nu aflăm nici măcar în conștiință sau sinele evoluat argumentele rămânerii în
starea irosirii. Mai risc un contraargument unei irosiri prin știința
conversației sau a scrierii: nimănui nu i-a reușit transpunerea artei disimulării
prin cuvinte, rostite sau scrie, în fapte sau gesturi; nu spun că nu există și
astfel de reușite, dar ele sunt atât de rare încât în spatele lor stă doar sinceritatea
cuvintelor la acel moment, în spatele lor stă renunțarea sporadică la minciună.
De la mine, (ne)dragii mei să
nu așteptați niciodată decât brutalitatea sfântă a sincerității. Franchețea
este tot un soi de disimulare, la un alt nivel deoarece presupune și puțină
diplomație care este tot prefăcătorie; tocmai de aceea mi-am permis și
renunțarea la ea. Nimeni nu merită irosiri, nici măcar pentru mine nu mă voi
mai irosi; de aceea nu-mi mai sunt de trebuință nici reverențele ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu