Se întâmplă să-mi și pese; de tristețea din semeni. În acele momente mă
arunc cu capul înainte; mă împinge un aș dori să sfarăm zidul care-i separă de
viață. Autenticitatea unei tristeți mă mișcă, chiar dacă știu enormul despre
tristețile mele covârșitoare. Fără echivoc aș schimba tristețea lor cu a mea;
nu i-ar salva de tristețea lor, le-ar fi de ajutor într-o îmbunare.
Tristețurile mele sunt înfiorătoare; prin ele am înfrânt orice iluzie
speranțelor . Nu este un gest creștinesc, nici pe departe, este doar inițierea
în ale agoniei.
Nu mă aștept a fi crezut. Nici nu-mi doresc afecțiunea semenilor. Uf! Să nu
aud în rostirea cuiva compasiune. Gestul
meu este curtoazia necunoașterii. O neliniște este incomparabilă unei agonii;
cunosc, fără a-mi fi dorit vreodată această cunoaștere, totul despre permanența
agoniei. Nu afli în grotescul tristeții gloria vreunei victorii, iar despre
gloria martiriului pot a-mi vorbi doar sfinții când le va veni vremea în
rostirea lor. Ajungi în agonie doar după ce viața ți-a permis împlinirea. Ai
dovedit înaltul vieții doar pentru asumarea unei căderi ireversibile? Este o
neghiobie, dar este șansa noastră de a învăța despre ură, șansa unei apoteotice
trăiri în care revolta atinge paroxismul. Ura noastră va cuprinde și Divinul
prin blamarea Lui. Întrebarea firească este putea-va
Divinitatea să ne condamne când din înaltul cerului ne întoarce în arderea
lavei? Putem judeca toate astea doar prin ceea ce am dobândit, am devenit,
putem înțelege și accepta.
Numai un nefericit pricepe fericirea altora. Aceluiași nefericit îi va reuși fără excepție
transformarea neliniștilor în agonie. Agonicului căruia îi reușește izbăvirea
din agonie, i se mai poate întâmpla doar luciditatea. Pragmatismul lui nu va ucide
ludicul îl va exersa până-n mefistotelic. Profunzimea trăirii unei tristeți
devenită capitală te aruncă în iad, iar de acolo numai singur poți ieși.
Rugăciunile au suficiența lor și stârnesc zâmbete îngerilor, apoi compasiunea
lor te va mistifica într-un inutil derizoriu. Înfrângerea unei agonii îți va
conferi noblețea detașării ființiale; ca un exercițiu de imaginație,
vizualizați revenirea între îngeri fără posesia vreunei aripi. Ei au primit
putința de-a zbura după întâlnirea cu moartea, tu agonicule, ai câștigat acest
drept sfidând-o.
Nu-mi mai este de trebuință nimic din trăirile care convoacă beatitudinea,
extazul. Nu-mi sunt de trebuință pentru teama reîntoarcerii în agonie după
izbăvirea din ea, ci pentru că timpul petrecut în extaz este incomensurabil
timpului petrecut în agonie. De aici și preferința mea pentru luciditate ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu