M-am născut, cu foarte mult
noroc, sub zodia soarelui. Simt focul în pasiuni, trăiri, dar mai ales în
agonie. Pentru fiece pasiune dovedită și ulterior investită m-am ales cu
întoarcerea ei în mine înzecit, dar sub forma răvășirii. În mine niciodată n-a
fost loc de tocmeală când afectului i s-a cerut de iubit sau de dăruit. Asumarea
oricărei pasiuni implică rațiune; știind despre rațiunile mele și despre cele
ce pot ele a întâmpla, am ales mereu asumarea dincolo de căderea flăcării
înspre mocnit, în timpul consecințelor și învățăturii din ele. Când mă arde de
trăire mă știu în febră majoră, provocându-mă între cunoscutele limite și
infinitul închipuit. Mă cațăr, târâi și zgârii; plâng și răcnesc în durerea
împlinirii. Cobor soarele în pieptu-mi și las umanitatea-n beznă, căci nimeni
nu mă recunoaște în acea transfigurare. În amorul arid se scrum dramele
trecutului, născând drama prezentului; tragedia comună în care își găsesc locul
toate dezvăluirile Pandorei și sfidându-l pe Dumnezeu, inclusiv speranța. Nu de
speranțe mă arde pe mine, mai degrabă de poticneala în ele. Să arzi totalitar incandescent
implorând apa să-ți potolească setea! Singurul paradox acceptat în iubire, să
arzi știind că ai să te stingi.
Și vine și timpul morții;
timpul în care nu-mi mai este în putință și dorință decât nimicul. Mi-e sete de
liniște, iar de mirosul stârvit al agoniei mă tem începând din tenebrele
proprii; aș renunța la mine, la vlaga rămasă, dar am nevoie de răspunsuri. Am
nevoie să mă știu viu și-n partea infinitului cu minus, să mă ciocnesc titanic
de rigorile suferinței. Să mă îmbălsăm cu ea și sângele să se caute de febra
soarelui. Să reintru în bezna lăsată umanității, noaptea să-mi rămână noapte
și-n zi; să mă umblu prin cenușa aleilor cu chipuri încruntate și priviri
coborâte-n bernă. Să-mi treacă de sete și spre mine să curgă izvoare din
muntele unde m-a înălțat iubirea. Înnecăciunea să-mi fie noua stare de teamă să
ajung a implora Divinul pentru întoarcerea-n infernul anterior, unde știu că voi regăsi din
nou focul. Din focul unei pasiuni m-am stârnit spre soare, în focul agoniei
m-am regăsit în netihna ființei. Apei îi rămâne doar limpezimea și forța cu
care poate stinge setea oricărui dintre focuri.
Acum ... pasiunilor mele li
s-au urât de înălțimea munților și de libertatea apelor coborâte din amonte. Apei
i s-a urât de neputința de a stinge soarele. De atunci apa are în grijă focul
din stihiile noastre, cum altfel decât pedepsindu-ne?! ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu