După fiece
conversație cu tine, în mine continuă războiul
sfânt al perceptelor. Te blestem și conjur, apoi te iert și mi te-apropii. În
timp ce trec prin toate ăste, mă trag de suflet în înaltul tărâmului incert și
aștept ca din imensitatea albastrului să coboare armate heruvimice și demonice,
laolaltă. Dar ele nu coboară; stau ascunse în pietrificarea fricii inverse
ataraxiei mele. Ar fi o nebunie un război cu mine, dar sunt tentat să-mi devin
prizonier. Tortura libertăților mele, la orice nivel, ar fi spre deliciul morții;
în real este singurul ”damen vals ” permis.
În tine am regăsit
ispitele sinelui nealterat de viciile unei iubiri de conjunctură. Rațiuni,
plăsmuiri, iluzii, dezamăgiri îmi par foarte îndepărtate, aparținând un viitor
aferent erei post-tu; îmi sunt de trebuință toate trăirile neîmplinite și
secretizate în absentul ce devenisem. Se cerne a viață fără apăsarea tibiei
morții în tâmple și stern. Sunt o fadă prelungire a flăcării fără temperatură
și culoare. Sunt viul viului și moartea morții. Sunt secretul de pe toate buzele
dorință aparținând pământului, cele neîntinate de abandonul primului sărut. Toate
fecioarele ți s-au adunat în visceralitatea cărnii și mă așteaptă într-o primă,
dar și ultimă posedare. Sunt Pegasul căzut în infern, zvâcnind din copita
sălbăticiilor mele, în timp ce demonii mă biciuie cu focul să mă îmblânzească,
să te dedau lor.
Strig tăcând după
un ajutor aleatoriu în timp ce gândul mă pendulează între tine și Dumnezeu. Am
știut dintotdeauna că Divinul nu mi-ar permite o moarte în iadul descompus în
mine; ar fi primul lui păcat asumat și de aici și sfârșitul tuturor și a tot
ceea ce este și s-ar fi vrut să fie. Mă port prin lume în căutarea ta și stihiile
îmi par păduri înroșite în toamna vieții. Alerg în orbul unei tăceri
asurzitoare și pașii mei se-mpiedică în urmele tale. Măcar umbra ta de mi-ar
accepta nebunia, mi-ar fi de un ultim sublim început. Să rug, să scrum, să tot,
apoi cu dragul ce ți l-am purtat să ”damen vals” ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu