M-ai
întrebat din ce sunt plămădit. Îți răspund simplu: am pretins desprinderi din
culturile din susul și josul luminii fazelor lunii. Cuprins cândva în febra desăvârșirii mele, mi-am preumblat
ființa ipotetică prin maieutica socratică, dramele umilinței dostoievskiene,
excomunicările repetate tolstoiene, derapajele freudiene, nihilismul schopenhauerian
și nietzscheian, prozelitismul falsului ateism cioranian, romantismul byronian
și minulescian, grotescul poelian. L-am acceptat pe unul ca Hemingway doar
pentru anvergura nonconformismului aventurilor sale; de la platonici am învățat
absenteismul în cuplul forțelor inegale deferite iubirilor imposibile. Shakespeare
m-a instruit în ale inutilelor morți, iar Borgia m-a inițiat în tainele diabolicului
și a morților subite, reușind infinit mai multe decât superficialul Dante. Pot
continua la nesfârșit, dar știu că irelevantul te-a sedus prin rațiunea
nevoilor primare. Acum, când scriu mă aflu cocoțat în vârful infinitului
brâncușian; înainte de acest abandon resemnat ți-am lăsat cuvinte nerostite
în tăcerea unei mese de granit.
Sunt un reproș adus
liniarității dintre capetele neatinse ale infinitului. Platitudinile îmi
repugnă identic credințelor absurde în varii idoli ce-au ocupat mințile
rătăcite ale semenilor. Am fost în Paradis doar pentru a mă convinge de mirosul
stătut al heruvimilor și de arpegiile harpelor; în iad m-am coborât pentru un
singur motiv, acela de a-mi accepta contemporanii. Sunt rană și zâmbet, lacrimă
și isterie, plagă și clovn. M-am extras pe alocuri din conceptul unei
demografii justițiare; cum puteam pricepe ceva decât stagnând în purgatoriul
dintre lumi, așezământul legal al avortonilor? Uneori mă regăsești în atrocele
minților lucide, alteori în delirium afectelor sedate cu iubirea primară,
nealterată de rațiuni. Sunt peste tot și niciunde, mă reîntregesc de fiece dată
în nestatornicia argintului viu.
Mă opresc din când în când să
te văd, să te aud, să îți surprind nepriceperile. Mi-e bine de un timp numai al
nostru, timpul nopților în care seducția cuvintelor așează munții în
fraternizare cu cerul. Dumnezeu calcă în străchinile iadului doar când îmi vrea rănit orgoliul nehămesit. Poate că voi primi cândva iertare primindu-te ca
soartă kharmică, un dar pe care nu-l voi refuza de frica neîmplinirii în
incertitudinea veșniciei. Te primesc în dar și pentru că ești, iar a nu mai fi
îmi pare singura povară insuportabilă. Îmi curge prin ființă cenușa infernului
și sângele paradisului; îmi curgi și tu pentru că le-ai adus pe toate în totul cu
tine. Te definesc reîntregitorul nimicului; aș putea să regret că nu am aflat
până-n prezentul prezentului că nimicul poate fi incomplet, dar nu o fac. Mă bucur
de totul, toate și nimic ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu