Mi-e gândul în netihna pândei;
dorința-mi stă în așezarea dintre neînțelesurile lumii și s-ar uita în soare,
iar el să-mi arză orice neputință. Soarele pe furișate să se coboare în aridul
deșertăciunii stârnind incandescența, să se ascundă apoi în spatele semilunii
reci lăsându-mă în ape glaciare. Să-mi fie într-un arctic ruina dorințelor
arse, regăsindu-mă în interzisului îndepărtare. În hătul nimănui să mă aflu în
nepotrivitele lacrimi care amenință prin dezlegarea soarelui din captivitatea
semilunii.
La întoarcerea printre semeni
să-mi port cu barbarie forța dobândită din bătălia antonimelor; să fiu
înzestrat cu iertarea lunii și sfada soarelui. Să-mi fie zămislit zidul unei
temelii ființiale redobândite și-n el să ascund taina unui Manole neîntinat de
păcatul iubirii. Să mă îmbrac în albul nepârguit al zidului și să mă amprentez
în lumină. În fascicul să simt absorbția vieții, și-n pragul unei cedări
nervoase să mă târâi agonizant spre patul de campanie, acompaniat de corul
perseidelor revoltate de al sufletului abandon.
La ce-mi prisosește netihna
când ea-mi induce incertitudini? Viața nu-mi este de niciun folos certitudinii
și nimănui nu i-a reușit formula anulării unei incertitudini prin interferența cu
o altă incertitudine. În tăcerea lunii poți afla tainele scăpate din boemul
lumii și în monologul soarelui poți afla furia parvenită din frustrarea aceleiași lumi. Când
sufletul te părăsește vizitând astrele, la revenire simți completarea unui
ancestral care te obligă. Întoarcerea dintre astre te obligă la curtoazia
neprefăcută a irosirii prin dăruire; ai cerut dreptul la cunoașterea vieții și
ai dobândit acea cunoaștere, atunci asumă-ți împărtășirea cunoașterii,
îmblânzirea neputințelor lumii și adoptă-ți singura reală iubire, singurătatea.
Vei fi doar tu și ea, iar între voi îți va sta în veghe nerostită sufletul ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu