Rațiunea îmi semnalează că
ființei mele i-ar cam arde de iubire, sau de ceva simțire serioasă. Ființa mea
vrea ceva să dăruiască, nu vrea erotism, nici eros. Afectul meu este imun la
mesajul rațiunii! Cum vine asta? De când rațiunea își revendică iubirea? Ceea
ce mi se-ntâmplă prin simțuri este o anomalie. Trebuie să mă caut de mine, fără
umbra compasiunii deasupra-mi. Găsesc putință și în a fi salvat. Nu-mi doresc a
fi salvat, dar poate fi o soluție. Am salvat multe suflete în curândul trecut,
poate e vremea unei mici rocade. Măcar odată. Promit să uit repede și să nu mă
predau adicției! ... și nici eu să nu o confer!
Neînlănțuiților li se refuză
manifestarea libertății. Puțini cunosc prețul libertății, puțini știu a o
aprecia. Libertatea este valoroasă sub impulsurile rațiunii, căci sub
impulsurile afectului îndeamnă ființa la robia unei noi iubiri, ca de obicei
inutilă, iar sub directa oblăduire a spiritualității, libertatea va aduce
consolarea îndobitocirii.
Profitând de lecțiile despre libertate, am aflat
despre prea multe în astă lume și nimic nu m-a mulțumit. Relativismul îl
regăsesc în toate, iar certitudinea devine tot mai singulară în acest haos. Este
bună în alternanța unei evoluții și rugina sufletului, dar sub supraveghere
atentă. Un suflet uitat în rugină se va sfărâma la prima atingere, pe când un
suflet sub îngrijirea ruginii va recunoaște singur momentul în care să
transfere rugina lanțului care l-a cuprins, cum altfel decât cedând pasiunilor
interzise rațiunii.
Mi-e ciudat când rațiunea mă
vrea în plenitudinea manifestării afectului, când trecutul mi-e plin de
războiul celor două entități. Rațiunea nu i-a cedat niciodată afectului, pe
când afectul a fost mai tolerant. Această toleranță îmi sună a fatalitate, a
ruină făr’
de rugină în finaluri. Joc un prelung preludiu al unui final
inevitabil ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu