Îmi permit din nou
o indecență. Nu cred că surprind pe cineva înfierând tragicul și comicul din
viața reală; trebuie recunoscut prin probatoriul universal că viața cuprinde
ambele valențe, comicul precum un hilar ridicol, respectiv drama, amarul ca și
persecuție efectivă a afectului. Drama, pentru cei neinițiați în ale ei, este o
piesă de teatru în care se redă imaginea vieții reale în datele ei contradictorii,
în conflicte puternice și complexe, adesea într-un amestec de elemente tragice
și comice (definiție DEX). Totodată, drama raportată la individ este un
conflict sufletesc puternic, care produce individului mari suferințe morale (DEX).
Ce este viața altceva decât o scenă în care toți suntem actori, cu diferența că
prestația fiecăruia ține cont de implicare și empiric?! Individual, o dramă
interioară se citește inclusiv pe chip, se vede în rătăcirea personală; drama
personală în majoritatea cazurilor autosemnalate este doar un teatru ieftin de al
cărui spectacol gratuit, (sincer – sâc!), m-am cam săturat. Nu știu dacă mă
fericește sau nefericește faptul că tot mai mulți dintre cunoscuții mei refuză
genul, dar știu doar că suntem din ce în ce mai numeroși cei care preferăm
drama doar ca artă.
Viața este
percepută și trăită ca dramă doar de cei cu afinitate spre introspecție, spre
căutare; cei care sunt neliniștiți dorindu-și aflarea într-ale vieții, un soi
de rost. Viața nu înseamnă doar cotidianul și ceea ce implică el, viața înseamnă
și un timp pentru tine, pentru sinele avid de recompensa binemeritată
supraviețuirii în indecența cotidianului. Timp pentru tine, pentru sine!? Nu se
există negăsirea lui; se va rupe din ceva ce-ți prisosește, somn, tv,
activități casnice sau socializare doar de fațadă. Timpul nu prisosește nimănui
și nimeni nu-și permite o rigurozitate precisă în împărțirea lui. Timpul se
găsește în timpul real, trebuie doar să-i dăm credit. Să trăiești și pentru
tine poate fi adeseori mai important decât să fi util societății, pentru că
mereu societatea va dispune de suficienți robitori în cauzele evoluționismului.
Nu-mi este de cerință cuiva, ceva anume. Fiecare își cunoaște limitele, sau ar
trebui să o facă. Doresc doar a atrage atenția asupra faptului că dacă pentru
societate și individ în raport cu ea totul se reduce la existența prin
respirație și remunerație, atunci să lase interpretarea dramei la latitudinea
celor care au cursuri de actorie și regie. Statutul lor irevocabil va fi cel al
spectatorului. Nefericirea românilor este că în astă dimensiune națională munca
nu este răsplătită și apreciată suficient, astfel încât spectatorul să-și
permită a încuraja artele prin prezența în sălile de spectacole. Și dacă bani
de bilet nu ai, și ți-e un dor teribil de teatru, atunci de ce să nu prestezi
tu însuți? Zău dacă aici am aflat vreo logică ...
Hmmm! În cazul
individual, lucrurile se schimbă foarte mult. Dramele existențiale au un
fundament neîndoielnic; se regăsesc în foarte puțini, deoarece cei care știu a
trăi dramele interioare întâlnesc adeseori tentația unei sinucideri. Trăirile
lor frizează deliriumul, dar niciodată în trăirile lor care nasc lucidități
crâncene nu vei găsi expresii de îmbărbătare, ori cuvinte gen speranță,
fericire și împlinire decât în varianta îmbrăcată decent a unei negații.
Nihiliști, negativiști, și sceptici sunt definiția arogată de către prima
categorie, respectiv a celor care nu-și permit bilet la teatru. Pentru ei ar fi
mai de preferat instalarea definitivă a delirumului, decât continuarea luptei
în ideea unei asceze, cumva-undeva dinaintea morții. Frământările lor îi
mântuiesc pe cei neîncepuți de viața ca dramă și îi aruncă în hăul
indescriptibil al neantului pe cei aflați în convalescență. Rostirea lor
răspicată și neînduplecată este incomensurabil mai izbăvitoare decât o mie de
psalmi, căci ei dețin răspunsuri la multe dintre întrebările pe care le-am
aruncat din noi, tocmai din teama de cunoaștere. O fi un chin să-ți reușească
autocunoașterea, să afli despre tine și mai ales din ceea ce nu-ți place în
semeni să regăsești în tine, dar acest chin este doar preambulul liniștii
ulterioare. Să te ai pe tine este mai important, chiar dacă mult mai dureros,
decât a deține un portofoliu uman nesigur pe el, neloial și uneori disperat. Prietenii
nu vor depăși niciodată numărul degetelor de la o mână, iar amicii cu
perspectiva onestității la vedere nu depășesc degetele ambelor mâini.
Prefer arta ca artă
în orice formă a ei. Prefer omul ca om în forma lui bizar-autentică. Prefer
onestitatea în profunzime, nu în suprafața ei. Niciodată nu voi face rabat de
la principialitatea-mi, nici dacă voi fi ars pe rug pentru asta. Nu îmi este de
un martiriu, pentru că m-aș reîntoarce în stradă. Prefer scepticii pentru
frumusețea filozofică a deliriumului, pentru răspunsurile supuse relativului,
dar mai apropiate de realul vieții, mai apropiate de tragicul decât de comicul
ei ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu