”Sensul vieții constă în eternizarea
persoanei”
Dumitru Stăniloae
Doar cei conștienți de valoarea
vieții îi caută un sens. Serios?! ... Râd frumos, politicos și scurt când surprind
o argumentație de acest fel, când se vorbește despre existență. Argumentație vie?
Reală? Cu năduful unei sincerități revoltate? ...
Intrăm în realul vieții cu o
grosieră educație religioasă, indiferent de sorgintea ei. Mergem în orb cu
speranța că suntem protejați întrucâtva de Divinul. Iubim în orb pentru că ne
supunem umanului și ne este de prima oară în toate. Apoi tot prima ... Prima
suferință serioasă ne rupe din contextul iluziei. Începe decăderea. Îndoială
... Zvârcoliri ... Întrebări esență despre viață, ... apoi Divinitate ... din
nou suferim din lipsa unui răspuns. Raționalul primește curajul renunțării la
sine! Cuptoare în topitoria ființei încinse peste limita admisă! Trecem prin
diferite stări lichefiate, prindem paloarea aliajelor! Le luăm pe rând și tot
nu aflăm răspuns! În noi se deschide neantul și înlăuntrul lui stă Divinul
ascuns! Ardem pentru o certitudine mai mult decât orice armată de misionari
care exorcizează sau vindecă de lepră! Argumentația eternității unde-i Doamne?
Dă-ne ceva de care să ne agățăm ...
Fericiți cei cu Duhul?! ...
poate cei agnostici. Și mai (ne)fericiți psihosomaticii atei. Să atingi tehnele
în credință sau necredință presupune renunțare. Cum se poate trăi în renunțare
fără plauzibilitatea certitudinilor? Ori le ai, ori nu le ai! Cum poți
supraviețui acelei stări coroziv-afective în care rațiunea și-a înfipt ghearele
fără mila creștină, fără a câștiga câteva certitudini suficiente supraviețuirii?
Ieșirea din suferință se face prin luciditate și scepticism. Din acest moment
Divinul este musafirul din rostirile agnosticilor și blamatul din rătăcirea
expresiei ateiste. Când ajugem în ăst stadiu, unde mai este loc de eternitate? Despre
ce vorbim părinte Stăniloae? ”Dumnezeu te-mburde-n rai părinte!” cum urează în
graiul lor oșenii, dar pe mine, unul, convingerea în Divinul mi-a părăsit
conștiința și eternul devine incert cât pentru mii de sinucideri ...
Îmi place scriitura
povățuitoare a părintelui Stăniloae.
Îmi plac Țuțea, Boca, Cleopa, Steinhardt,
Bastavoi, dar asta nu înseamnă că îi
cred și îi aprob în orb, necondiționat. Lectura în credința lor nu m-a îndepărtat
complet, este sursa agnosticismului, un soi de salvare de la nietzscheanism sau
schopenhauerianism. Să dăm eternității doar ruga pentru lectură și simțire, iar
când nu om mai putea, să-i dăm eternității învățătura noastră la torc cu un
dram de credință reală, vie, atât de necesară în proba iertării ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu