Ziua 22

Primul minut din ziua lui 22, luna lui decembrie, m-a surpins privind prin geamul deschis, noaptea fără ceață. Superb afarã, îmi spun. Stelele îmi curtau buzele, miresma nopții îmi liniștea pasul desculț de pe pardoseala încălzită, adierea gândurilor mele se întretãia cu briza rece a nopții care îmi alinta trupul revoltat de mãtasea cãmãșii. Neclintit, cãutam dialogul ultimei zile în care ne-am întâlnit. Era la fel ca acum. Prea multã liniște; care, ne fecunda iluzia ideii de împreunã. Ratatul concept de "împreunã"; și asta numai de când am sfidat logica cuplurilor. Știam de la primul sãrut dãruit și primit cã noi eram sublima definiție a palegoriei catalectice. Cât eu mai sunt și tu mai esti, filozofic mai pot exprima doar la nivel ideologic si utopic, conceptele iubirii, neîmplinirii, amãgirii. Mințile filozofilor de tavernã vor ceda sub povara cuvintelor ce refuzã refulatele lor definiții. Un zâmbet discret îmi rãnește colțul gurii. "Iarãși ai grimasa superioritãții", mi-ai șoptit cu teamã, gândind cã aș râde din nou. Normal că de tine și asta s-ar întâmpla numai dacã ai fi lângă mine. Dar, nu esti; și curând, nici nu vei mai fi. Pentru cã începând de mâine, din 23, același decembrie, am sã mã încalț și voi purta cãmașa încheiatã pâna la gât. Plecat de mult, rãmas pâna azi, îmi petrec 22 lui decembrie, mutându-mi ultimele rãmãșite din tine, cu chirie temporarã, în mine. Treaba, cu temporarul, o rezolv în prima tavernã. Ratați mai desãvârșiți decât mine, își vor însuși trãirile mele. Vor prefera trocuri naive între ei, trocuri cu experiențe luate cu împrumut de la noi, cei care le știm trãi. Mã grãbesc. Mã ajung din urmã, zorii și norii lui 23. Te sãrut ... din fugã!