M-am trezit pe la 5.30
dimineața. Mi-am amintit că trebuie să respect o promisiune făcută unui prieten
plecat din țară și că trebuie să iau legătura cu el. Deunăzi m-a contactat
pentru a-mi spune că din decembrie va prelua de acolo, din autoexilul asumat, o
revistă de cultură autohtonă, care apare și în format tipărit. Nu intru în
amănunte despre produs, cel mai probabil îl veți descoperi când va apărea.
Prietenul meu mă roagă să-i trimit ceva texte din ceea ce scriu pentru a apărea
în revistă. Îi spun că nu voi face asta, dar dacă are nevoie de ajutorul meu (deși
sincer spun nu am pretenții de scriitor sau om de cultură) are atunci
libertatea de a lua de la mine de pe blog orice iși dorește, iar eu îmi asum
cele culese și publicate de el. Am sute de texte care nu au fost publicate
undeva, dar ele vor face cândva subiectul unui volum de eseuri, care atunci
când va vedea lumina unui tipar ar trebui să lase o antarctică între așa-numiții
artiști ai cuvântului și literelor, poeți și scriitorași.
Cu vreo zece minute înainte de
ora 6.00 îl contactez și începem conversația. Pe scurt, îmi trimite revista (care
va apărea undeva în jurul lui 15 decembrie) în forma ei brută. Aflu că am
dedicate trei pagini din cele 100 ale revistei. În regulă. Descarc revista, o
studiez pe îndelete. Ajung la paginile în care îmi aflu imaginea pozată și
scriptică (textele). Sunt cinci texte, cinci titluri din paginile mele de
jurnal, din defulările mele la care ați avut deja acces. Îmi cad ochii pe “Priviți-mă ca pe un reproș”, apoi mă recitesc
în “Demisionez din funcția de martir”
…
În
timp ce mă recitesc, am o revelație. Am devenit propria-mi revelație. Trăiesc
strania senzație că nu m-am citit niciodată; aceste trăiri nu-mi aparțin, nici
nu știam că exist astfel. Plâng. Am plâns atât de rar și doar în copilărie,
încât pot spune că nu am plans niciodată. Simt căldura șuvoiului subțire care
curge necontenit și obraznic pe obrazul neras. Salinitatea îmi inundă
colțurile gurii. Mă opresc din citit și merg la baie să mă răcoresc cu apă rece.
Pornesc robinetul și ridic privirea în oglindă Am uitat că lacrimile sunt transparente, cred că nici nu
am știut vreodată, pentru că am văzut lacrimi doar pe chipurile semenilor și
atunci nu m-a interesat sau frapat transparența lor. “Trebuie să scriu despre asta” îmi
spun, pentru că o astfel de stare o întâlnesc la o sută de vieți. Mă întorc în camera,
mă așez la birou și …
Plânsu-mi
surd nu se oprește; nu devine bocet. Totul se consumă în liniștea aritmiilor
mele. Sunt o carcasă carnală în care sufletul se zvârcolește. Am de editat și
postat "Post-comă (II)",
un elogiu adus femeii. Este splendid acest elogiu, dar acum nici că-mi pasă.
Azi plec din Cluj, revin deseară, îl voi posta atunci, sau la noapte. Mai
contează? Mă recitesc din nou. Mă uit în jos și
mă gândesc cu umilință la Dumnezeu. Mă întreb, “ … oare câtă suferință am putut îndura și acumula încât scriitura
mea să se exprime astfel? căror rațiuni existențiale m-am supus de sunt încă
contemporan ăstei lumi …”. Acum știu doar că voi continua a
scrie cât mă mai îndură pământul …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu