Paroxismul vieții este strict apanajul celor care au timp
pentru ea; mă refer la cei pentru care viața a devenit singura provocare
supremă. Sunt semeni care încearcă din răsputeri să acopere variațiile ei, sunt
alții care experimentează ceea ce umanității îi apare dezgustător și trivial.
Indiferent cum trăim, stilul individual și abordarea ne va cadorisi cu tot
soiul de prejudecăți și judecăți brute, fără argumentele propriilor lor
experiențe. Nu de astfel de judecăți m-aș putea teme, ci de faptul căci ce
trăiesc este prea puțin, este needificator vis-a-vis de cine sunt și cine îmi
doresc a ajunge finalmente.
Nu sunt
drumuri în destine pe care ni le propunem, sunt doar drumuri care țin de ceea
ce ne oferim și ceea ce ni se oferă.
Iubesc viața mai mult decât își permite ea să mă iubească. Adeseori mă
gândeam la faptul că sunt un răsfățat al sorții, dar în real nu este deloc
astfel. Nu sunt altceva decât merituosul oportunist al curajului de care mă fac
vinovat când mă întâlnesc cu semenii și variile lor categorii socio-umane. Încercați
să aflați fricile celor de lângă voi și veți realiza cât de puternici sunteți;
se subînțelege că această înțelegere are directă legătura cu gradul de
onestitate pe care îl manifestați față de voi.
Am scris
și voi scrie mereu despre viața ca suferință perpetuă, dar tot acest adevăr
personal se reflectă în logica ireală a relativului dreptății; să recunoaștem
că nu avem nimic în comun cu dreptatea divină, ea nu își găsește rădăcinile
aici decât prin versetele și evangheliile biblice. Miracolele ne tulbură și ne
concep existențial temeri care ne blochează în canoanele creștine. Da! ... îmi
păstrez părerea! ... viața este o crimă sublimă împotriva fiecărui suflet care
și-o asumă, dar această crimă înfăptuită nu ne condamnă decât la acest lagăr
existențial. Nu iubesc decât libertatea; lagărele mă constrâng la bun simț și
la nebunia fricii de agonie, dar în același timp conștiinței mele îi cresc
brațe până la gâtul rațiunii mele sugrumând-o.
De
asemenea, iubesc prezentul pentru că doar el motivează. Incerta secundă
viitoare ne păstrează vie atenția și instinctele, iar trecutul compensează
viitorul prin nostalgiile lui. Cei care nu adună nostalgii atunci se caută de
viață doar prin cimitire. Fiți vii dragilor, pentru că eu sunt. Dacă îmi cer
iertare o fac doar pentru că sunt ceea ce încă voi nu sunteți. Rogu-vă aveți
răbdare cu voi! Într-un oarecare viitor îmi veți da dreptate ... 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu