Evoluăm, dar pe parcurul acestei evoluții devenim fără
voie un cimitir ambulant de gânduri. Există gânduri a căror rostire nu se va
auzi niciodată. Se întâmplă, poate, pentru că ne rușinăm de ele; sau pentru că ne
sunt ultima frontieră a intimității. Ce secrete poate ascunde sau naște un
gând, astfel încât pe ele să punem zăvoarele unei eternități absurde? Oricum,
dacă El, Dumnezeul, există, atunci secretul nu mai este doar al nostru.
Sunt
gânduri care nici nu trebuiesc exprimate pentru că ele se regăsesc în oglinda
lacrimilor. Tot în ele se pot regăsi fericirile mărunte care ne-au părăsit. Prin
lacrimă împărtășim o suferință, dar fără a-i dezvălui natura și astfel salvăm
acea apartenență în care sufletul stă încarcerat. În aceste suferințe se află
toată ființa și carnea nu este decât povara temporară a sufletului.
Există
gânduri care ne osândesc la oprobriul public. Căci cine poate înțelege iluzia
unui bine generalizat? Cine să te creadă că nu ai nimic de împărțit cu nimeni
și că nu ești dispus la iertare pentru că tu consideri că nimeni nu-ți poate
greși și în consecință nu ai ce ierta? Oricărei generozitate gratuită și
nemotivată i se va găsi un defect prin care se va da un verdict asupra a tot
ceea ce suntem și nu suntem.
Sunt gânduri
unice, care sunt sudate de ființă. Ele au devenit obsesie și sunt singura sursă
a supraviețuirii. Ele fac referire strict la nefericire și sunt expresia
leziunii inimii. Nu putem împovăra universul cu astfel de dureri, atunci nici
cu astfel de suferințe; suntem parte din echilibrul precar al acestei lumi și
nu cedăm locul până la atingerea menirii. Când lumea se va face fărâme, pe
suferințele unice se va reclădi universul, pentru că sunt singurele surse
sigure, stabile și neînduplecate. Spune-i unui suflet ascuns între tenebrele
morții afective că vrei să reconstruiești lumea folosind ceva durabil precum
încăpățânarea cu care a suferit și îl vei regăsi în zidul primul templu din
drumul destinului sau măcar în temelia unei troițe.
Pentru mine,
responsabilul cu certitudinile, singura motivație pentru a păstra nerostirea
unor astfel de gânduri este martiriul. Singura istorie care acceptă martirii este
memoria conștiinței, singurul loc fără umbre și fără lumină, singurul loc unde
adie doar liniștea ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu