Blestem/Dă-mi noaptea și tu ține viața

Nu-mi sunt de trebuință zece vieți pentru a te iubi. Îmi este de ajuns una singură. O singură viață pentru a nu ”a mai fi”! Sunt în pragul unei căutări despre sine, despre ceea ce am, pentru că sunt datorită ... iluziei că nu sunt fără tine. Exist pentru că la rându-ți exiști.  Viața m-a învățat mult mai multe prin tine decât mi-a reușit mie. Ai fost pentru mine promisiunea unei vieți, unei existențe. Nu, mă mint! Nu ai fost ci ești! Încă! Și încă odată mă mint când spun promisiune. Mă cunoști mai mult decât mă cunosc eu uneori. Eu cel ce vorbesc despre lume precum Dumnezeul a mii de lumi. Mi-e lumea aproape pentru că o cunosc și mi-am însușit erorile ei. Te-am iertat încă de la începuturi de toate păcatele desăvârșite dinaintea mea, pentru că prin mine le-ai împlinit. Sunt vinovat pentru ceea ce ai devenit. Și totuși mi-aș dori foarte mult să înțelegi că viața este o splendidă călătorie printre slăbiciunile umanitâții. Lumea aceasta nu a fost gândită pentru cei ca noi, ea fost concepută doar pentru învățare, pentru autoeducare. Când ai ajuns aici, să știi câte cunoaștem noi despre umanitate, ce rămâne de făcut!? Să renunțăm, să ne resemnăm!?

Ți-am jurat că te voi iubi toată viața! Când am săvârșit acest jurământ nu eram doar în fața unui altar, eram în mijlocul Vezuviului erupând, eram dinaintea Olimpului și zeii se căutau de blasfemie. Te-am conjurat să-mi fi aproape când voi scrie despre tine, despre noi și despre ceea ce suntem și nu vom mai fi. Este în legea firii să pronunți renunțarea. Să te rogi la sfinți și dacă ei nu există atunci să-i inventezi, gândindu-te la pledoaria lor vis-a-vis de trăiește. Ți-am vorbit adeseori despre lumea aceasta, ți-am vorbit despre cum se trăiește iubind și cum altfel am reușit a face așa ceva, decât iubindu-te!? Când am realizat ce mi se întâmplă a fost mult prea târziu pentru mine. Pentru un eu dedicat suferinței. M-am întrebat adeseori dacă te iubesc doar pentru a-mi asigura rațiunea existențială. Celor care doresc a mă cunoaște și a mă asocia existenței lor, le vorbesc despre adicția pe care o eman, dar pe tine nu te-am prevenit niciodată. Am considerat că este natural a-ți aparține, a-mi aparține. Am considerat că noi-ul împacă astă lume cu Dumnezeul unanim acceptat.

Sunt foarte multe care doresc a ți-le spune. Dar știu, pentru că eu sunt vinovatul, că te-aș întoarce din drumul tău dacă aș face-o. Ai mai mult decât mine dreptul la fericire. Dacă crezi în ea. Nici măcar nu mai știu în ceea ce crezi. Nu te gândi că m-am depărtat de tine. E mult mai simplu decât atât. M-am depărtat de mine. Sunt un străin în propria-mi carne. Da, mă caut de sine, spuneam asta mai devreme, dar nu mă caut de ceea ce sunt și ceea ce simt, mă caut de frici, mă caut de cum voi fi când tu nu mai ești și nici eu nu mai sunt. Pentru mine ai fost reușita unui eu inacceptabil de către semeni, pentru că ei nu au timp nici de ei însiși. Nu au nici curajul. Acum nu ar trebui să vorbesc despre curaj, pentru că am sângerat împreună autenticitate. Mi-ai suportat eșecurile și reușitele fără să spui ceva, astfel încât acum când scriu stau și mă întreb ... Îți vorbesc cu maximă nonșalanță și nebunie despre cum este să iubești și despre sacrificiul suprem al iubirii, al renunțării și acum mă întreb dacă am știut ceva despre iubire sau am învățat de la tine, privindu-te, urmărindu-te, implicându-mă, iubindu-te în felul meu ...

Tu să mă ierți, rogu-te, pentru tot ceea ce nu ți-am greșit, eu deja am făcut-o fără să am vreun motiv, pentru că nu mi-ai greșit. Toți demonii pe care nici măcar Dumnezeu nu i-a putut controla i-ai luat cu tine, lăsându-mi astfel liniștea de a fi, de a crea ceva, de a scrie. M-ai înțeles peste puterea mea de accepțiune și acum când am înțeles despre asta îmi este pustiu. Eu cel fără de regrete mi-aș putea permite unul. Acum, nu într-un mâine! Îmi asum regretul a ceea ce nu am trăit și ne vom refuza pentru că tu nu mai ești și eu nu mai sunt. Trebuie să trăiești și altfel. Sunt maestrul suferințelor și al întunericului din semeni, niciodată nu voi da lumina care să împlinească, voi fi doar scânteia evadării din neant.

Sunt definiția vidului; nici măcar de aceasta nu mă fac vinovat. Viniile ăstei lumi mi-au fost încredințate. Cum să te pot păstra când tu te-ai născut în zodia vulturului, având lumea la îndemână, când detașarea îți este geneză. Mă regăsesc în tine în multe, dar nu în ceea ce tu poți fi iubind. Iubindu-mă mi-ai oferit nopți în care poeții înnebuneau căutându-te. Eu te posedam fără să te merit! Mă desfătam cu tot ceea ce ești, sufletește și carnal! Mi-am adăugat încă un păcat la multele pe care le am, păcatul de a-mi însuși ceea ce nu merit, ceea ce nu a fost conceput pentru unul ca mine. Arareori ți-am cerut iertare, dar am făcut-o! Pentru tine nu a contat pentru că asta însemna a iubi! Dar ieri ți-am spus te iubesc-ul. Nu am greșit spunând, am greșit doar timpul. Trebuia un mai devreme, un mai demult. Nu este prea târziu pentru noi, este altceva; este un prea devreme. Am trăit împreună ceea ce este interzis. Totul se întâmpla în noapte, iar ziua aducea doar nostalgii și judecăți. Ziua ta devine noapte, pentru mine este prea mult și prea devreme. Acel prea devreme pentru care nu a fost încă creat acest Univers. Poate altul de care nu știm, la care nu avem dreptul. Îmi asum această neîmplinire. Este un blestem, eu să rămân în noapte, tu în viață. Eu păstrez întunericul și zvârcolirile, tu ai tot dreptul să evoluezi. Poate menirea ta este ca și a mea, să pregătești pentru viață ceea ce nu ajuns în apropierea mea. Blasfemie să fie! Da-mi noaptea și tu ține viața! Fii Icarul căruia îi reușește zborul, desprinderea, eliberarea!

Doar mai doresc a-ți spune: ”Ceea ce am spus prin scris este mult prea puținul unei simțiri, trăiri, împlinire pin neîmplinire ...”.