Obscenitate

(... in the garden of Death ...)

În lumea asta găsim scuze pentru orice. Scuze dinaintea noastră, scuze pentru ceilalți, important este să ne poată masca un eșec, ori și mai important să ne atenueze o cădere. Nu vreau acum să vorbesc despre temeri, eșecuri, fuga de responsabilitate sau lamentări, vorbesc pur și simplu despre instinct, despre primitiv și irațional. Despre ceea ce am educat cândva, pentru care m-am luptat pe viață și pe moarte cu mine, experiențe prin care mi-am exersat disprețul și mi-am exprimat dezgustul.

Să fie clar. Nu are nici o importanță, dar nu caut nici o scuză. Mi-e de trebuință, și este imperios, să renunț măcar pentru o scurtă vreme la tot ceea ce sunt. Să îmi dezgrop rădăcinile, să abdic dinaintea grobianismului, primitivismului; să uit de educație. Bineînțeles că totul se va manifesta la nivel conversațional și intim când este vorba de doi nu de trei sau grup, la suprafață rămânând un simplu ipocrit, mai titrat și versat decât vă permiteți voi a sesiza. Asta nu înseamnă ca voi minți sau juca teatru, înseamnă doar că nu sunt de încredere, de bizuință, nu empatizez, nu simt și nu vă aud. Nu este timpul vostru este al meu, în consecință voi proceda ca atare, cum cred de cuvință. Nu este nici o jignire, este o nevoie. Numai astfel mă pot însănătoși.

Stau în fața vieții urmând îndemnul interior, tot mai accentuat, “totul sau nimic”. Eu știu ce mă așteaptă, știu ce înseamnă totul și nimicul. Curând, foarte chiar, voi pleca să mă caut de mine. Să-mi amintesc cine sunt, ce am devenit, cum am ajuns aici, cum trebuie să trăiesc dincolo de orice empiric și deja-vu. Nu-mi și nu voi refuza nimic, și totul pentru chirurgia perfectă a sinelui. Pentru a fi precum un violator al eticii, vieții și echilibrului. Știu cum arată totul, dar nu l-am atins niciodată. Cunosc șoapta morții, dar niciodată nu a fost una de dragoste. Îmi este de trebuință s-o oblig a-mi deveni amantă, măcar pentru o zi, o lună, un an …