Orbul și idealistul (IV)

 

Contractul

          La brațul Elenei fac o ultimă oprire la poarta de intrare în curtea ospiciului. Pentru un ochi versatil curtea ospiciului aduce cu o oază de relaxare. Verdele ierbii și verdele indecis din desișul nedefinit al copacilor creează aparența unui paradis asezonat micii burghezii din perioada interbelică. Rondoul floral imens din fața clădirii ospiciului, aleea pietruită cu granitul cubic în care stau uitate tropotele caleștilor din vremuri nu prea mult îndepărtate și aerul proaspăt răspândit de iluzia decorului verde îți lasă impresia că de aici nu poți pleca decât reabilitat, că ai redevenit un bun alegoric redat societății care urmărește doar evoluția și certitudinea zilei de mâine. Nu mă simt și nici nu mă pot defini, dar nici nu caut să obțin de la mine o certitudine în ceea ce privește stabilitatea mea emoțională. Știu că sunt obosit dar nu simt asta și până la urmă fac o vizită într-un spital. Adevărat, un spital dedicat majorității, acelei majorității care judecă și are prejudecăți față de cei văduviți de luciditate și cu precădere, de echilibru. Îmi revine în minte un slogan așezat pe frontispiciul unui alt ospiciu: ”Suntem mai mulți afară decât înăuntru!”.Rămășițele lucidității mele încropesc un zâmbet interior, dar la suprafață rămân același captiv într-un inert. Dumnezeule! Mă aflu în război cu mine și mintea mea aparține unui orb nebun și seducător! Orbul acesta care mă așteaptă, care-mi vrea seva ființială, zvârcolirile, incertitudinile și deopotrivă certitudinile și liniștea aparentă, mi-a schimbat firea. Abilitatea de a improviza, acea abilitate care cândva era un reflex, își face simțită prezența și îmi induce speranța că voi fi bine, pentru că în definitiv eu sunt doar un amărât de idealist decăzut din drepturile unei rutine viciate, pe când el nu este decât un biet nebun orb care a sedus câteva suflete printre care și al meu. Brusc, realizez că sunt la brațul Elenei. Sau ea la brațul meu, dar aceste aparențe sunt doar prejudecăți infantile. Elena, frumoasa, distinsa, grațioasa Elena, e lângă mine la dorința lui. Ea poate vorbi despre căderea sub jugul seducției, ea este singura care poate vorbi de ambivalența seducției în calitate de sclav al propriilor ei dorințe și de stăpân al dorințelor altora. Mă uit la ea și încerc să-i percep trăirile. Nici măcar nu mă privește. Statuie zveltă și provocatoare aparținând unui grup statuar lutos care se poate prăbuși la prima salivare excesivă răzbătută din instinctele primitive ale tagmei masculine… și din nou mă atinge o revelație: totul în mine, de la analiză până la verdict, se reduce la păcate și împlinirea lor. Păcatele și împlinirea lor, mai exact ”principiile acordate după păcatele mele preferate”, cum mi-a spus nebunul la prima noastră întâlnire. Orbul mă acaparează din nou, s-a instalat în rațiune, suflet; îmi acaparează complet existența, mă conduce prin absență, îmi educă fricile de care mă lepădasem cândva. Mintea mea lucrează febril și în mine se deschide un mare hău; peste el o punte împăienjănită pe care scrie cu sânge: ”Traversarea acestei punți este o călătorie inițiatică!”.  

          Verdele privirii Elenei fixează verdele cu efect paradisiac. Între cele două lumi verzi observ aceeași punte ca peste hăul din mine, cu același mesaj. Instinctiv mă gândesc că sunt mai nebun decât orbul și că există posibilitatea ca noi să fi schimbat rolurile, el idealistul care vede lumea doar cu ochii minții, eu refuzatul de serviciu, responsabilul cu desăvârșirea lumii prin împlinirea păcatelor. Verdele copacilor se estompează și-mi pare că retrăiesc imaginea idilică a copacilor aliniați ca sarcofagele; diferența o face doar strigătele. Nu se aud decât strigătele nebunilor care-și strigă oful, se ceartă cu toți și cu nimeni, cu sinele și cu Divinitatea, se ceartă cu diavolul care nu-și respectă promisiunile luându-le mințile. Dar ce știu ei?! Câți dintre noi pot face diferența între o nebunie declarată și una neasumată?!

          Pentru toate gândurile mele sunt pedepsit:

- Nu credeți că gândiți prea mult? Mai ales pentru un om care nu este pregătit pentru nimic din ceea ce îi rezervă viitorul?

- Frumoasă Elena, nu încercați să-mi substituiți realitatea cu spaimele pe care dumneavoastră le-ați avut cândva. Spaimele noastre poate coincid, poate că rețeta disoluției lor poate fi aceeași, dar temerile noastre diferă, pentru că suntem diferiți. Genetic bărbatul greșește, suferă, se bucură sau iubește, diferit față de cum trăiește o femeie o situația similară. De exemplu, dacă nu ați fi fost soția lui, și dacă noi am fi avut vreodată o șansă atunci noi ne-am fi iubit individual diferit…

- În general soțul meu are dreptate dar cred că în ceea ce vă privește ori mi-a ascuns ceva, ori și-a permis o superficialitate. Eu greșesc acum! Soțul meu nu greșește, cu siguranță că mi-a ascuns câte ceva în ceea ce vă privește, dar cine sunt eu să-mi judec soțul?! Vă reamintesc că v-am spus că nu dețin discursul, sensibilitatea și nici intuiția rasată a soțului meu ca să vă pot combate decisiv. Sunt femeie și posed o intuiție ascuțită precum o ghilotină pregătită pentru execuția unui cap regesc și intuiția mea îmi spune că ceea ce va urma va fi ceva inedit pentru toți cei implicați. Poate că Dumnezeul dumneavoastră și fratele Lui vitreg, marele adversar, o rudă apropiată a soțului meu, să știe dinainte răspunsurile, însă…

          Ezitarea ei nu putea să-mi scape cu toată amorțeala care încă mă definea.  Instinctele mele s-au activat acerb și rațiunea își recăpăta cu greu tăișul lucidității. Mintea mea căuta agitată sursa fisurii din rutina exersată a dialogului cu mine. Încerc să pătrund fisura, să o lărgesc și să ajung să rup puntea scrisă cu sânge însă reflexele mele greoaie sunt respinse de intuiția de care tocmai făcuse caz:

- Dragul meu domn vă așteaptă o duioasă agonie! Cu siguranță agonia dumneavoastră mă va include, iar eu vă  recunosc că îmi va face o rarisimă plăcere să vă revăd răvășit până în sânge de lupta pe care știu sigur că nu o veți refuza. Azi este singurul răgaz pe care vi-l pot oferi și fac asta pentru că dorința soțului meu îmi este poruncă. Orice îmi cere, mie îmi devine bucurie pentru că rugămințile lui, sau poruncile lui – numiți-le cum doriți -, sunt sigurul gest de afecțiune pe care îl primesc. Sunt femeie și dincolo de orice ați crede sau ați știi despre femei veți afla că nimic din ceea ce știți nu coincide realității. Doar femeia știe să se descurce cu iubirea și mai ales cu consecințele ei. Voi, bărbații, sunteți niște nevinovați loviți atroce de trebuințele noastre, de nevoia acerbă de a ne completa lipsurile, de a ne întregi – cum vă place dumneavoastră să verbalizați anumite stări. Nu noi, femeile, suntem vinovate de toate războaiele lumii, de toate vărsările inutile de sânge, de toate suicidele, crimele sau genocidele permise inclusiv de Dumnezeul dumneavoastră. Dacă ne spuneți că suntem vinovate de ce este mai rău în lume și în întunericul din ea, de ce nu ne spuneți că tot noi suntem vinovate de frumosul lumii, de ceea ce a compus Bach, Rahmaninov sau Puccini, a pictat da Vinci, Picasso, Rembrandt, Renoir sau Monet, de ce a sculptat Michelangelo, Staglieno, Rodin sau Brâncuși, de capodoperele lui Homer, Shakespeare, Tolstoi, Cervantes sau Hemingway sau de învățăturile lui Aristotel, Sfântul Augustin al vostru, Descartes, - și acum trec la preferații mei – Schopenhauer, Nietzsche, Kant și Cioran? Soțul meu, orbul dumneavoastră, este singurul care a știut vreodată să iubească o femeie oprindu-i dominația…

          O nouă fisură! Această tiradă nu are cursivitatea siguranței de sine, a unei invincibilități asumate, ci mai degrabă regretate. Dar de această dată nu e nevoie de bisturiu. Știu unde stă ascunsă slăbiciunea. Exact unde stă ascunsă în mine. Acest dialog insuficient dar cu accente în patosul translucid mi-a amintit ceea ce am uitat în ultimele șase luni: ce înseamnă să fii uman. Elena, râvnita și adulata Elena, este și va rămâne soția orbului, dar are amprenta umanității, slăbiciunile ei, educate ascunse dar totuși primitive. Îmi este limpede că această femeie îmi va deveni obsesie, că doar ea va fi vrednică de a-mi accepta iubirea, cu furiile și dulcegăriile ei. Ea știe ce înseamnă să fii iubită parșiv, pervers și definitoriu, însă la fel de bine știe și cum să iubești aidoma.

          În mine echilibrul dă semne palide că revine la matca redundantă premergătoare întâlnirii cu orbul. Încep să cred în mine, în faptul că marea întâlnire poate să-mi aducă și mie câteva învățături și speranță, că eu chiar voi putea supraviețui provocărilor orbului. Nu am un răspuns, nu știu și nici nu simt că Dumnezeu s-a îndurat de rătăcirile mele, nu pot spune că El stă în motivația mea de a merge până la capăt, de a accepta sacrificiul Iudei trădându-mi semenii și încrederea lor în mine, dar mai știu că nu e cale de întoarcere. Sunt tot mai apăsat de luciditate, spatele meu devine tot mai drept, sângele meu mai puțin vâscos și limpezimea se așază în cafeniul irișilor. Elena mă simte. Întoarce capul, mă privește și își permite un zâmbet aproape insesizabil.

- Nu a fost nevoie decât de puțin teatru și iată-vă! Domnia voastră apare ca fiind pregătit pentru întâlnirea cu marele absent al raiului! Avea dreptate soțul meu! Sunteți un naiv duios, dar mai ales idealist. Iertați-mi lipsa de colocvialitate dar sunteți amuzant! Dumnezeului domniei voastre chiar nu-i mai sunteți de trebuință, dacă a permis așa ceva! Dar dacă vă consolează cu ceva faptul că nu sunteți singurul uitat, atunci vă certific eu acest fapt. Chiar ați crezut în momentul meu de presupusă slăbiciune. Sunteți ideal pentru un epitaf motivațional adresat naivilor care cred în raiul promis. Poate chiar veți avea onoarea să-l întâlniți pe Petru și el să vă permită să-i lustruiți cheile raiului. Poate într-un acces de mărinimie, Mihail sau Gabriel vă vor lăsa să le pieptănați aripile. Voi încerca să vă înlesnesc o cină romantică cu Magdalena și să fiți serviți de însuși Toma. Chiar credeați că sorei Magdalena i s-a permis accesul în rai? Să vă mai împărtășesc ceva devastator: Magdalena mi-a fost mentor! Pot continua în a vă oferii și alte revelații dar va trebui să suport mânia soțului meu. Orice ați crede și simții acum, oricum nu mai puteți da înapoi!

E rândul meu să zâmbesc, dar nu identic de imperceptibil precum o făcuse ea anterior monologului. Nu o pot crede, mai ales din perspectiva fisurilor anterioare, și ca atare îi replic:

- Elena, scumpă Elena, după întâlnirea cu soțul tău din parc, în timp ce el pleca târât spre oficiu mă gândeam că vorbește prea mult pentru un orb. Ești soția lui și foarte probabil l-ați copiat în tot ceea ce vi se pare că poate convinge un nefericit de puterea voastră, dar eu sunt altfel. Dacă într-adevăr soțul domniei voastre este cine a lăsat să se înțeleagă că este, atunci știți că mi-ați greșit azi de cel puțin două ori. Nu voi explica unde, însă latinul are o vorbă: ”Errare humanum est sed perseverare diabolicum”, în traducere ”A greși e omenesc, dar a persevera este diabolic”. Mi-ați dovedit ambele, că sunteți om dar și soția orbului, și ultima confirmare are relevanță doar dacă orbul se va dovedi a fi cine pretinde că este. Mergem?...

          Când trecem pe lângă ghereta portarului am parte de un gest neverosimil. Portarul cade într-un genunchi și cu capul plecat o salută pe Elena:

- Sărut mână doamna Elena. Soțul dumneavoastră, adică domnul, vă așteaptă!...

Mi-aș dori să înțeleg gestul omului simplu, dar ultimele evenimente își pun amprenta pe prezentul imediat așezând neverosimilul în altă sferă a speculațiilor. Sunt pentru altceva acolo, chiar dacă derapajele din decorul general încearcă să impună și să mențină haosul din mine. Mă surprinde sentimentul că sunt tot mai nerăbdător să-mi întâlnesc călăul, dar mai ales că pe măsură ce pășesc sunt tot mai cert, mai viu, mai puternic, mai pregătit pentru orice mi-ar propune orbul. Rațiunea îmi cere un răspuns introspectiv pentru cele șase luni de rătăcire, dar luciditatea estompează nevoile rațiunii și amână răspunsurile. Elena pășește la fel de demn la brațul meu, însă grația și delicatețea ei subjugă, impune, primește firescul oricărui gest sau privire ofrandă. Pentru mine prezența ei la brațul meu nu are o valoare mai mare decât acea capcană prin care îmi spunea că doar astăzi îmi este permis a-i cere orice. Mai exact, acel ”… eu vă stau la dispoziție toată ziua, sau în fiecare minut al acestei zilei” a devenit pentru mine o provocare care trebuia îndeplinită și apoi mutată în atemporal…

***

Albul coridoarelor ospiciului mă obligă să închid ochii. Îi dau semnale Elenei că am încredere în ea, în faptul că își va îndeplini obligația de a mă duce în siguranță la întâlnirea cu soțul ei. Holurile goale și puternic luminate poartă ecourile sumbre ale urletelor nefericiților locatari. Ecourile se lovesc între ele, se amestecă și-mi provoacă un dezechilibru evident. Nu pot trece peste aprecierea pe care i-o acord gratuit orbului. Știe cum să-și facă intrarea în viața nefericiților, dar stăpânește la perfecție și arta regizorală de a-și pune în aplicare planurile. Mă gândesc că ospiciul și holurile lui pot fi o antecameră a iadului, dar faptul că habotnicii și asceții cred în practica exercițiului exorcizării mă aduce în stadiul unui hohot de râs vecin isteriei. Elena mă privește surprinsă însă gestul ei de a-mi strânge brațul și a se oferi ca sprijin mi se pare de o tandrețe acaparatoare. Poate că este al treilea semn de slăbiciune sau poate fi doar un gest reflex de conservare a dominării pe care o etala cu nonșalanță. Evidența era una singură: nu eram, departe de marea întâlnire. Melanjul ecourilor o purtau parcă într-o levitație absurdă, grăbind finalul inițiatic. Ușa de la rezerva orbului era larg deschisă. Orbul stătea întins în patul cu așternuturi la fel de sclipitor de albe ca holurile pe care tocmai le traversasem. Trupul lui firav era acoperit cu un cearceaf alb și eu mă gândeam deja la controversatul giulgiu al fiului sacrificat pe cruce. Gleznele subțiri care mă frapaseră de la prima întâlnire purtau urmele sistemului de imobilizare. Aceleași urme se regăseau și pe încheieturile brațelor. Rezerva lucea de curățenie dar restul, de la mobilier la aparatură medicală, indica primitivismul cu care se confrunta sistemul nostru medical. Patul aducea cu un pat de campanie, iar trupul lui semiridicat se sprijinea pe vreo trei perne puse în scară pentru a imita un minim confort. Sub cearceaful care-i acoperea trupul nud se ghicea toată anatomia scheletică a unui muribund. În mâini ținea o carte. Elena a tras cele două scaune de la masa de lângă geam și mi-a făcut semn să ne așezăm. Liniștea se sparge sub recitalul pregătit pentru mine. Orbul a început să recite un poem. Mă uit atent la carte și mă revolt pentru că acel volum nu era scris în limbajul braille. Pe copertă se poate citii doar George Coșbuc și Poezii. Orbul îmi recită cu intonație și patos poemul ”Trei, Doamne, și toți trei!”: 

Avea și dânsul trei feciori,
Și i-au plecat toți trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simți că mori.

Și luni trecut-au după luni -
Și-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Și mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n țară
Toți cei plecați de astă-vară -
Și rând pe rând veneau în sat
Și ieri și astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Și-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Și nu veneau! Și dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creștea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toși d-a rândul,
Dar nimeni știre nu-i știa.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi șirag!

O, bietul om! De mult simțea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când știa anume,
El sta năuc și nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înțelegea.

Blăstem pe tine, braț dușman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, și sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea? - "Mort și Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ținea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morți într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beți
El a plecat, gemând p-afară,
Și-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieți,
Și se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreți.

Nu se simțea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simțească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Și-a stat așa, pierdut și dus.
Era-n amiazi și-n miez de vară
Și soarele-a scăzut spre seară,
Și-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbați, treceau femei,
Și uruiau trăsuri pe stradă,
Soldați treceau făcând paradă, -
Și-atunci, deștept, privi la ei
Și-și duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, și toți trei!

Apoi liniște. Acea liniște care apasă, care condamnă tăcerea la resemnare prin inutilitate. Orbul mă avea. Parcă abia ieri mă despărțisem de el. Iar eu ca și atunci mă gândeam doar la ce este neverosimil. Acum mă gândeam că el într-adevăr nu poate fi decât diavolul. Mi-a citit poemul! El orbul, cel care vede ceea ce nu este la vedere, cel care știe cele mai cumplite secrete ale celor abătuți de la calea dreaptă a destinului. ”Poate că o știe pe de rost” mă motivam eu ca să ies de sub febrilitatea care mă definea. Mă reaprinsesem, mă renășteam din cel de atunci în cel de atunci redevenit un acum, un straniu cerber apărător al celor care mai pot fi salvate. Haosul din mine avea un gust metalic amestecat cu smoală. Ciudat sau nu, lângă mine Elena emana un parfum dulce tămâios. Un contra balans uzurpator, o sfidare a oricărei rațiuni închipuite. Nemișcarea orbului trăgea rafale surde în visceralitatea mea revoltată. Eram nemișcați, antigravitaționali, însă în mine faliile sufletești antagonice cutremurau ființa până la limita descompunerii. Nu mă vedeam dar mă simțeam desfigurat și hâd. Fără să am o explicație am întins mână pentru a simții atingerea Elenei, probabil o simplă dovada că încă sunt viu, că încă nu am plecat în explorarea ireversibilă a întunericului din mine. Nu aveam frici, nu încă, însă aveam nevoie de un răspuns, de un semn divin, măcar de o frântură monosilabică din partea lucidă a rațiunii.

- Oprește-te!, porunci orbul. Nu mai gândi! Acum nu te ajută nici gândurile, nici regretul că te-ai lepădat de El! Tu ai vrut acces total la liberul arbitru! Ești capabil de ce mai mare dezamăgire! Cerere și ofertă! Ție ți-au reușit amândouă! Șase luni de penitență inutilă! Pierdere de timp, dar ți-am acordat și acest răgaz. Te-am ales pentru altceva, nu pentru a-ți confirma ce orice neghiob știe, că mai devreme sau mai târziu toți vă dezamăgiți sinele/ Și nu vă opriți aici! Că-l dezamăgiți pe Dumnezeul vostru pot înțelege și chiar vă sprijin în acest demers, dar să mă dezamăgiți și pe mine, singurul prieten pe care îl mai puteți avea este prea mult, chiar și pentru mine!

- Nu, nu, nu! Tu nu exiști! Tu nu…

­- Taci și ascultă! Chiar și eu greșesc uneori! De pildă acum! Îți cer să mă asculți! Lasă-mă să râd! Elena, draga mea, ai remarcat ce spirit duhovnicesc mă îmbrobodește în acest demers al meu?

Râde scurt și apăsat apoi continuă:

- Ți-a plăcut poemul cu care te-am întâmpinat? ”Trei, Doamne, și toți trei!”. Suferință pură! Drogul preferat al sufletului meu! Ce, nu credeai că pot avea suflet? O să afli și asta în timp, mai exact o să afli câte nuanțe de negru ascunde sufletul meu. Rușii din care tu citai să impresionezi tagma feminină, Tolstoi, Gogol, Dostoievski, și-au eliberat o literă ca să se poată defini și să primească o recunoaștere care nu le-a folosit la nimic. Din sclavi au devenit slavi, dar tot obedienți și smeriți și-au dus traiul lor anost. Măcar Tolstoi a fost excomunicat. Cât ne-am distrat amândoi pe tema asta! Cu acest prilej am aflat că vecinul meu nu are lacrimi pentru nimic și nimeni. Eu plâng de nervi, de ciudă, de fericire că am mai repurtat o victorie în războiul nostru rece. Tu propovăduiai suferința și consecințele ei nefaste, la fel ca și ei, dar în cazul tău singura suferință defulată public avea ca repere iubirile neîmplinite! Hilar! Tu și rușii tăi adorați propovăduiți suferința? Coșbuc, dragul meu, pentru mine este cel cu care Dumnezeul vostru ar trebui să înceapă când își va rescrie Liturghia. Coșbuc a știut să surprindă suferința omului simplu care-și pierde singura agoniseală care poate fi considerată o pierdere: sufletul omului și dragostea pe care el o poate concepe, căra și oferi. Cel ce oferă din prea multul lui nu va putea primi niciodată pe măsura dăruirii pentru că nu ați fost creați să traficați iubirea și să completați ceea ce pierdeți prin dăruire. Voi traficați sclavi, slavi și suflete, dar mai ales propria voastră superficialitate – primul meu păcat preferat, îți amintești? Cum poate explica Dumnezeu unui părinte că el trebuie să-și îngroape copilul? Desigur mai există și fanatici de țeapa lui Avraam care chiar s-au lepădat de mine după litera Crezului, altă aberație babilonică, și care a acceptat să-și sacrifice unicul fiu pentru iubirea Lui. Doar că Dumnezeul vostru are simțul umorului, și împrumutând negrul din negura iadului a reușit să-i facă lui Avraam o glumă sinistră trimițându-l pe Gabriel să oprească sacrificiul. Să lăsăm la o parte istoria asta bună doar pentru proscriși și să îți relev de ce te-am abordat atunci. Vreau să-ți propun un pact pe care să-l parafăm cu un rămășag desuet din care tu nu vei putea ieși învingător niciodată, nu pentru că nu ar exista o șansă, ci pentru că războiul acesta ideologic și empiric îl vei duce cu mine…

- Oprește-te!, am strigat la rându-mi. Chiar și deghizat în orb, vorbești prea mult. Îmi amintesc perfect conversația noastră. Am memorat totul. Îți pot reproduce dialogul până la ultimul cuvânt, fiecare replică, fiecare argument și contraargument. Am dreptul să mă apar, am dreptul legitim al muritorului să primesc o recompensă din partea Lui pentru că te înfrunt deși ți-am negat existența! Invoc dreptul la profanare! Apoi dreptul la iertare! Să scot un cui din palmele Fiului și să ți-l înfig în ceea ce ar putea fi inima ta, să te îngrijesc în acest ospiciu în locul Elenei și să te acopăr în fiecare seară cu giulgiul Fiului, să-ți ard temeinic putregaiul acesta trupesc care-ți poartă vremelnic aroganța și nevrednicia. Îmi vorbești mie și celor ca mine despre servitute, mândrie, invidie și iubirea de stăpânire, păcatele tale preferate…

­- Idealistule, îți reamintesc că tu nu crezi în el! Nu credeai nici în existența mea însă acum te afli aici cu mine încercând să scapi de mine, să ieși de sub puterea mea, să negociezi ceva, orice doar ca să-mi supraviețuiești!

- E rândul tău să taci și să asculți! Pomeneai de cerere și ofertă. Dacă îmi ceri ceva, orice mi-ai cere atunci oferă-mi și timpul pentru a înțelege, pentru a accepta că am greșit. Îmi amintesc totul. Îmi spuneai atunci: ”Te voi învăța să vorbești simplu. Să ajungi la oameni și să-i înțelegi. Să îi iubești. Să îi accepți cu defectele lor. Să iți șterg iluzia stupidă prin care tu crezi că poți îndrepta greșelile acestora. Ești un idealist. Frumos în gândire, dar naiv. Eu îți voi fi astăzi martor și ispită. Iar tu vei fi martir.”. Ispită îmi ești, ispită îmi este și soața ta, Elena, dar așa cum ai spus te voi dezamăgi mult mai profund decât mi-a reușit mie dezamăgirea. Nu am stofă de martir, iar dacă asta este tot ceea ce urmărești îți pot spune încă de acum că îți pierzi timpul cu mine. Mi-ai mai spus ”Ca să faci bine trebuie mai întâi să cunoști binele. Tu nu știi nimic despre el!”. Nici tu nu știi nimic despre bine, pentru că binele nu există în lumea ta. Tot tu mi-ai spus ” Vei înceta să fii ceea ce credeai că ești. De azi vei fi exact ceea ce ești. Până acum te-ai crezut singur împotriva tuturor. Un proroc care propovăduia eradicarea mediocrității din semeni, cum îți place ție să numești umanitatea. Un fals proroc. Un naiv. Dacă nu mă întâlneai nu ai fi fost condamnat niciodată la moarte. Numai la singurătate, la care oricum te-ai condamnat singur. De acum înainte vei fi în mijlocul oamenilor. Îi vei cunoaște și vei învăța despre ei. Îi vei iubi. Așa îți vei desăvârși menirea. Îți vei atinge propria Apocalipsă; pe care o cauți și de care îți este frică. Nu de moarte trebuie să îți fie frică! Ci de moartea sufletului tău! De lipsa pasiunii! Ești numai rațiune. Îți voi aduce eu simțirea pe care tu crezi că ai pierdut-o treptat în cei pe care i-ai iubit, ca un lepros care se pierde bucată cu bucată în drumul spre crematoriu. Te voi lepăda de încăpățânare.”. Da, ai avut dreptate. Nu mai sunt ceea ce credeam că sunt. Încă nu știu cine sunt, dar știu cu certitudine că voi afla și asta nu poți schimba nici măcar tu! Nici Dumnezeul meu! Apoi ai greșit pentru că nu am fost în mijlocul oamenilor, am trăit într-o letargie asumată care încerca să imite o căutare a sinelui pierdut sau nedescoperit. Încăpățânarea mea s-a șters, s-a volatilizat! A rămas doar în amintirea dialogului nostru. ”Îți pot reda sufletul pierdut!”. Dacă poți face asta, chiar dacă mi-l aduci din iad, atunci fă-o! Am suficientă putere să trăiesc cu mine oricât de defect aș fi! Aici te provoc spunându-ți că suntem egali. Amândoi știm să trăim cu răul din noi, amândoi știm să ne iertăm de propriile păcate. Amândoi iubim păcatele, dar așa cum spuneai, o facem în mod diferit. Eu cu împlinirea, tu cu pedepsirea lor! Mă aflu aici pentru afirmația ”Eu îți redau virtuțile sufletului, iar tu îmi aparții când îți va sosi timpul!”. Intuiesc că acesta este subiectul pactului pe care vrei să mi-l propui, apoi să-l legalizezi onorific prin rămășagul desuet de care aminteai.

          Eram mult mai obosit decât la venirea mea pe lume. Renașterea este cel mai costisitor eveniment din viața unui om, dar acum toată învolburarea mea a lichefiat fiecare cheag sangvin, a eviscerat fiecare sincopă sinapsală. Tăcerea nu a prins puteri pentru că orbul a pornit asaltul final:

- Tu nu credeai în Dumnezeul tău! Nu credeai nici în mine! La acest moment, fărâma de luciditate care te animă te-a poziționat într-un agnostic hilar, dar binevenit pentru mine. Amândurora ne ești agnostic, dar există ceva care încă este refuzat în tine. Fericirea! Marele premiu pus de umanitate pe capul confratelui din rai! Fericirea, iluzia iluziilor, binefăcătoarea tuturor, vindecătoarea tuturor bolilor pe care le știe pământul! Facem rămășag pe fericirea ta? Ca să îți dau dreptul la iertarea păcatelor, pentru că și eu am acest drept doar că nu pot deschide decât poarta purgatoriului până la primenirea muritorului cu mila Lui. Hmmm, mila, ce sentiment pervers! Hrană pentru sufletul meu! Revin, îți acord iertarea păcatelor, mai exact împlinirii lor, dacă vei atinge fericirea, dacă o vei cunoaște, o vei trăi, te vei conversa cu ea, dacă ea va accepta să te viziteze pentru o simplă îmbrățișare. Te ajut! Știu că nu crezi că există fericirea, dar îți pot spune că pe mine m-ar face foarte fericit dacă accepți rămășagul care ți-l propun.

- Ai acces la mine și știi că nu cred în fericire!

- Nici în mine și nici în Dumnezeul tău nu ai crezut! Și totuși ești aici încercând să negociezi. Câți ani vrei să-ți afli fericirea, cu mine la dispoziția ta, ceea ce înseamnă că eu îți voi îndeplini toate dorințele care-ți asigură accesul la fericire. Averi, perioade de timp atemporale, chipuri și înfățișări diferite, persuasivitatea care îți poate aduce în pat sau în suflet orice femeie, dar fără garanția că reciprocitatea de care vorbeam anterior, mai exact că lipsa traficării iubirii va putea face posibilă contraofertarea iubirii pe măsura ofertei celuilalt. Poate tu vei reuși ceea ce nu a reușit nimeni, poate vei reuși să-l îndupleci pe Dumnezeu să accepte că a greșit în concepția jucăriei sale preferate, omul, și totuși se poate iubii în egală măsură cu care ești iubit. Eu spun că asta este cheia care dezleagă fericirea din lanțurile iluziei că ea totuși există. Deci, dacă nu-ți va lipsi nimic, cât timp ai avea nevoie să întâlnești fericirea? Cinci ani, 10, 15? Îți spun că dacă nu vei reuși în demersul tău sufletul tău îmi va aparține în viața eternă. Oricum asta se va întâmpla dacă accepți rămășagul. Este șansa ta de a lustrui cheile lui Petru, de a pieptăna aripile îngerilor nedemonizați. Mă obosește numai să le pronunț numele! Spune cifra care poate aduce magia!

- Nu cred în onestitatea ofertei tale, dar cred în onestitatea mea. Și mai cred că Dumnezeul meu poate mă va sprijinii în demersul meu. Normal că aleg maximum din ceea ce mi-ai oferit, respectiv 15 ani…

- Aici recunosc că m-am jucat puțin cu mintea ta! Cu sufletul tău nu, pentru că am răbdare și pentru asta voi avea la dispoziție o eternitate! Am pornit de la cinci și m-am oprit la 15 ca să aleg eu calea de mijloc. Propunerea mea nenegociabilă arată astfel: 10 ani și resurse nelimitate pentru atingerea fericirii și poate o nouă conversație finală în care îmi oferi și o definiție!

- Am de ales?

- Am subliniat nenegociabil! 10 ani și resurse nelimitate!

- Accept!...

Orbul deschise ochii și mă privii fix! Prin mine au trecut pentru un moment toate dezastrele naturale care au dus la schimbarea lumii așa cum era ea cunoscută la acel moment. Întoarce capul spre Elena și îi spune:

- Draga mea Elena, iubita mea din alte lumi, stăpâna întunericului meu, ajută-mă te rog să parafăm pactul!

 Elena se ridică și pășii în mijlocul spațiului liber din cameră. Își deschise fermoarul lateral al rochiei iar aceasta căzu pe podea lăsând la vedere nudul pentru care nu s-a născut încă artistul care să poată închega o definiție artistică a perfecțiunii. Mi-a scăpat un ”Dumnezeule!”, ceea ce i-a pus orbului un rânjet hidos pe față. Elena nu avea nimic pământean și mă gândeam că poate tot ea este cea despre care legendele Troiei ne povestesc. Părul ei arămiu-roșcat cădea în falduri pe umerii goi, sânii ei aveau forma și promiteau aromele fructului interzis preferat, talia ei te implora să o conjuri cu propriul tău sânge, coapsele ei cel mai probabil l-au inspirat pe Euclid, iar în interiorul lor puteai primii accesul la fericire dacă fericirea s-ar fi redus doar la adulter sau libertatea sexuală de comun acceptată. Pe pielea ei sidefie am văzut multe hieroglife mici, tatuaje tribale sau diferite scrieri care aduceau cu sanscrita sau scrierile chirilice.

- Trupescul Elenei este pergamentul pe care s-au semnat toți nefericiții aidoma ție, cei care au crezut că pot rezolva ecuația fericirii. Alege un loc liber unde poți pune degetul și acolo se va întipării numele tău, cel care va ține loc de semnătură.

­M-am apropiat de Elena cu teamă și cu ură. Sub sânul ei stâng am văzut o insulă sidefie virgină și atunci am atins insula cu cele trei degete din mijlocul mâinii drepte. Am coborât mâna cât să nu rănesc orgoliul ei și să nu-mi stârnesc patimile, iar sub descoperirea lăsată de mine a apărut scris cu sângele albastru al seminției ei, ”Idealistul”. Orbul ajunge în spatele meu și atingerea lui mă arde până în gânduri și emoții. Tresar…

 

***

Sunt în parc. Este noaptea pe care am așteptat-o și eu sunt întins pe bancă cu capul în brațele Elenei. Mă privește, apoi din smaraldul ochilor ei îmi oferă o porție din promisiunea ”cândva, cumva și pe ascuns, poate ne vom întâmpla într-o simplă, singură și singulară întrupare”. Tresar din nou.

- Cred că am visat! Iertați-mă că am adormit, dar sfatul dumneavoastră chiar a devenit un fapt…

- Dragul meu domn ați făcut de toate în timpul nostru primit, inclusiv să visați. Suntem aproape de miezul nopții, momentul în care eu voi pleca. Poate ne vom revedea, eu aș adaugă că sigur ne vom revedea…

 - Dar nu trebuie să mergem la ospiciu? Nu trebuie să vă reîntâlnesc soțul? Spuneați că aceasta întâlnire va avea loc în această seară…

Elena îmi atinse buzele pentru a impune tăcerea și-mi spune:

 - Dragul meu domn, este aproape crucea nopții. Uitați-vă pe cer la poziționarea Luceafărului, planeta de unde tagma noastră feminină îți trage seva. Suntem doar noi în parc ca atare îmi permit un prim și ultim gest de sinceritate. Cât timp v-ați odihnit ne-au petrecut cu privirea toți muritorii pasionați ai inconsțienței subconștientului. Mila răzbătută din privirile lor mi-a fost și mie hrană pentru suflet, mila acel sentiment parșiv de care amintea soțul meu. Nu voi mai sta mult în compania dumneavoastră. Doar eu voi pleca, iar dumneavoastră veți începe noul periplu existențial. În cutia de sidef de la picioarele băncii veți găsi tot ceea ce aveți nevoie în primă instanță.

Se lăsă pe spate. Își ridică părul, apoi duse mâna la fermoarul lateral al rochiei, îl slabi puțin. Îți trage jos ușor rochia de pe umărul stâng dezvelindu-și sânul. Își pune degetele sub sân apoi le așază pe buzele mele, după care îmi ia mâna și o așază de unde tocmai și-o coborâse a ei pe buzele mele.

- Domnul meu, aici este semnătura dumneavoastră pentru pactul asumat. Acum ridicați-vă să mă pot aranja și să plec în plata destinului meu.

Mă ridic și înainte să se ridice la rându-i o prind de mână și o forțez să rămână pe bancă. Îngenunchez, îmi apropii privirea de sânul ei dezvelit, apoi sărut pergamentul pe care am semnat. Inima mea se blochează într-o apăsare enormă și cad într-o rână. Elena se ridică, își aranjează rochia și coafura, apoi se coboară la nivelul îngenuncherii mele. Mă mângâie pe cap, apoi coboară degetele desenându-mi conturul feței, apoi cel al buzelor. Se apleacă dominant, mă sărută ușor și fără echivoc și-mi șoptește:

- Dragul meu să fii atent la tot ce ți se întâmplă, să fii atent la tot ce te înconjoară, dar mai ales să fii atent la ce-ți stă în trebuințe. Fericirea este ceva numai al tău și dacă este cu putință și a celei cu care o vei împărți! Ceva îmi spune că o să ne revedem!...    ­

          Am trecut singur crucea nopții. Parcul este gol, începând de acum am 10 ani și resurse nelimitate la dispoziție pentru a întâlni, cunoaște, a îmbrățișa și apoi defini fericirea. Totul sub protecția răzvrătitului din rai. 10 ani de temeri, incertitudini, căutări febrile sub auspiciul iminent al întunericului și eu nu mă pot gândi decât la ea! La Elena și la acel final ”Dragul meu…”…