Orbul și idealistul (V)

 

Gdansk

Sunt pe dig! Mai exact la marginea lui! Respir greu iar pulberea valurilor care se sparge de dig îmi răcorește simțurile. Mă simt incert între nimic și nimeni, între unde ești și de ce mai suntem contemporani?! Marea Baltică își răzbună lipsurile prin orice suicid care i se oferă. Știu de ce mă aflu aici, dar ce este straniu este că nu știu cine sunt! Cu ce să încep?! Cu apa sau cu pietrele?!

În gândurile mele, Elena și-a făcut reședință definitivă. Au trecut două săptămâni de la vizita în enclava primitivă a orbului, locul unde normalitatea nu poate oferi nimănui o definiție. Două săptămâni în care sunt altcineva la suprafață, dar același dincolo de carcasa carnală. Toți cei cu care m-am întâlnit îmi spun Adam. Sunt liderul unei asociații de fermieri și sunt în Gdansk să negociez achiziționarea unor utilaje agricole pentru întreaga asociație. Sunt putred de bogat, dar asta o știm doar eu și orbul, cel care nu s-a zgârcit deloc în cele puse la dispoziția mea, deși contraoferta lui la orice gest de bine - care în fapt este o cerință de a mea - va fi zădărnicirea oricărei încercări de a câștiga pariul. Diavolul are multe chipuri. El nu vrea să fie găsit, pentru că îi stă în putere să te aleagă. Sălășluiește unde este primit și unde nu este primit își ia chirie singur. Poate lua un chip care ne va frânge inima și când spun asta în fața ochilor am imaginea Elenei. De două săptămâni sunt între chin și optimism, chinul aparține orbului, speranța îi aparține Elenei.

În fapt Elena îmi ocupă tot mai mult gândurile. Dacă aș reîntâlni-o i-aș spune fără echivoc: ” Ți-ai făcut loc în insomniile mele. Mă împresoară deja-vu-ul prăbușirii în nostalgii fără rost în autentic. Dar ce aș fi fără de aceste nostalgii, fără a te știi undeva și fără a mai știi ceva despre tine? Singurătatea crescută în mine a așezat sub mine un hău imens în care vidul a fost umplut cu liniște. Îmi aud gândurile strigându-mă, păstrându-mă deasupra hăului. La fiecare adiere a nostalgiei mă agăț de gânduri și mai fac un salt în albastrul cerului. Sunt tot mai aproape de truda norilor care-mi ascund primul rai. Acela pe care l-aș putea trăi alături de tine. Mă bântuie destinul hamletian. Propriile-mi drame m-au părăsit și pe mine. Deșertăciunea nu s-a împăcat niciodată cu speranțele umanității, însă în cazul meu speranța nu a depășit niciodată alcovul altarului în care te-am ascuns lumii, altarul sufletului meu. Care o fi cauza acestei nostalgii, când fericirea - până la întâlnirea cu tine și tartorul tău - s-a manifestat în mine arareori și atunci când se îndeletnicea cu sufletul meu, o făcea într-un acces de violență? Un răspuns ar fi legat de frecventarea sufletului de către fericire sau aparenței ei. Ți-aș pune numele pe o cruce, poate chiar pe cea care o car cu mine, însă nu știu încotro mă îndrept. În purgatoriu nu sunt permise cruci. Nici gânduri. Doar aștepți, așa cum te aștept eu uneori și posibil, cum aștepți tu să mă viziteze fericirea.”. Sunt un visător, iar idealiștii nu au vise pertinente. Sunt convins că o voi revedea pe Elena, dar până atunci nu-mi rămâne decât să mă arunc în vâltoarea vieții și să fac tot ce-mi stă în putințe să mă îndrăgostesc. Sunt dispus să o fac și de unul singur, fără acea reciprocitate de care-mi vorbea orbul: ”Cel ce oferă din prea multul lui nu va putea primi niciodată pe măsura dăruirii pentru că nu ați fost creați să traficați iubirea și să completați ceea ce pierdeți prin dăruire.”. Însă mă gândesc că aș trișa conceptul fericirii, nu doar în accepțiunea orbului, pentru că el nu a stabilit regulile jocului, ca atare pot juca după propriile-mi reguli. E un risc pe care trebuie oricum să mi-l asum.

          Sunt la capătul celui mai lung dintre digurile portului și nu reușesc să-mi stabilizez gândurile. Sunt de trei zile în Gdansk și în afara celor două întâlniri cu asociații firmei poloneze, pentru a perfecta afacerea pentru care am venit, nu am făcut altceva decât să mă plimb. Gdanskul, deși nu am prea văzut mare lucru din el pentru că am luat la pas doar centrul și zona navigabilă a canalelor, până acum m-a cucerit. Din câte am citit din broșurile puse la dispoziție de Maria, secretara asociației fermierilor, Gdanskul este un fost burg portuar înființat puțin după anii 900, adică în secolul X. Influența arhitectonică nu este barocă cum vezi în statele germanice sau cele care au fost sub dominație austro-ungară, mai degrabă casele sunt înguste și înalte, lipite una de alta de-a lungul străzilor, în stilul orașelor târg din Țările de Jos. Situat în nordul Poloniei și pe coasta sud-vestică a golfului Gdansk, orașul s-a dezvoltat pe gurile de vărsare ale râurilor Motlawa și Leniwka, ambele făcând parte din delta fluviului Vistula. De aici a pornit revoluția poloneză de la finele anilor ’90, dar polonezii au avut ca și cehii o revoluție de catifea. Din Gdansk se trage și Lech Walesa, liderul mișcării politice ”Solidaritatea”, cel care a și devenit primul lider al statului polonez postrevoluție. Tot din Gdansk provine și unul dintre laureații premiului Nobel pentru literatură, Günter Grass, cel care prin opera ”Danziger Trilogie” a tematizat Gdanskul. Pentru mine este totuși o surpriză acest autor, pentru că deși este un laureat al Nobelului pentru literatură, nu am reușit să-l scot din anonimatul care se lăfăie în mine și ca atare nu i-am citit nicio carte, nimic, nici măcar volumul de proză scurtă, ”Întâlnire în Telgte” sau povestirea ”Unkenrufe” (”Apel către broasca râioasă”). Pe mine astfel de titluri nu mă atrag într-o librărie, ca atare nici măcar nu am remarcat-o. De când am descoperit existența lui Grass mi-am promis că voi citi din opera lui doar pentru a-mi completa studiul operelor laureaților premiului Nobel pentru literatura. Este mai mult un moft personal.   

          Maria mi-a rezervat un apartament pentru o săptămână la Marina Club Residence, un Hotel Apart de patru stele. Hotelul este situat pe malul stâng al brațului Motlawa, pe sensul de curgere spre marea Baltică. Panorama pe care terasa apartamentului o pune la dispoziție este superbă. Aveam acces la foarte multe obiective printre care și clubul de yachting din imediata apropiere. În primele două seri am remarcat aceeași slăbiciune universală a omului. Sclavia frumosului, ori mai degrabă a esteticului, față de putere și avuție și sclavia celor care dețin puterea și banii față de estetic. Privindu-le dansul rutinei mi-a revenit în gânduri acea reciprocitate, mai exact lipsa ei din iubire și fericire, pe care orbul o blama. În cazul acestei sclavii nu se poate invoca această reciprocitate? Bărbatul, venerând banul și puterea, dincolo de lăcomia antreprenorială care îl definește, prin natura snobismului, un alt firesc care îl caracterizează, poate cumpăra frumusețea unei femei, iar plata este pe măsura esteticului ei și evident, frumusețea privită ca estetică este o chestiune interpretabilă pentru că totul se reduce la gusturi. Iar ele, care mai de care mai divă, păstrând aparența demnității se lasă greu sedusă de asediul puterii și al banilor. Mă gândeam că se poate vorbi despre o reciprocitate evidentă, pe modelul ”după plată și răsplată”. Brusc, gândul meu alunecă spre Elena. Nu știu nimic despre ea, decât că-i aparține orbului. Totuși nu! Am zărit fisurile! Nu și-a pierdut complet umanitatea. Cu siguranță a rămas o fărâmă de iubire și pentru noi, tagma muritorilor. Mă întreb cum l-a cunoscut pe orb. Cum a cucerit-o el?! Este oare și Elena un tributar al esteticului? A fost sedusă și ea de puterea lui, înainte de a afla cine este cu adevărat?! Sau este o zămislire din negura iadului, pregătită să-l slujească pe orb în planurile lui diabolice?! Știu că retorica nu îmi este deloc de folos, mai ales că eu trebuie să lupt să-mi aflu propria-mi fericire! Fericirea mea depinde de ea?! Din toată retorica mea, aceasta este singura întrebare care merită un răspuns!

La vârsta mea pot afirma că am văzut multe vieți irosite îndeplinind dorințele morților. Sunt eu deja condamnat la moarte?! Și dacă sunt, atunci viața mea nu este o irosire încercând să-mi salvez destinul din poftele orbului?! Elena mi-a lăsat un semn al speranței. Acel sărut dinaintea despărțirii, precedat de acele mângâieri care mie acum îmi par un gest al neuitării. Cu siguranță și-a dorit să-mi memoreze trăsăturile, să le simtă coborând dinspre buricele degetelor înspre podul palmelor, locul în care se ascunde linia vieții ei. ”Dragul meu să fii atent la tot ce ți se întâmplă, să fii atent la tot ce te înconjoară, dar mai ales să fii atent la ce-ți stă în trebuințe. Fericirea este ceva numai al tău și dacă este cu putință și a celei cu care o vei împărții!” mi-a spus atunci. Și a încheiat cu deconspirarea ideii din speranță, aceea idee pe care credeam că empiricul meu a ucis-o în mine: ”Ceva îmi spune că o să ne revedem!...”. Multe, foarte multe i-aș spune Elenei. Trebuie să o conving să mă iubească, nu doar pentru că ea poate fi salvarea mea cât mai mult pentru că poate aș salva-o eu pe ea. Și dacă eu nu voi fi în stare să o iubesc, iubirea mea o va salva pe ea? Dacă eram întreg în toate, în rațiuni și suflet, dacă aș fi cunoscut-o pe Elena înaintea orbului, cu siguranță m-aș fi sacrificat pentru ea. Aș fi acceptat eu iadul în locul ei, dar acum, așa cum sunt, incert și bântuit, nu pot face nimic nici pentru mine. Dar pentru ea, pentru ea pot face ceva?! Această întrebare s-a amprentat puternic în mine! Mă obsedează. Of!, Elena!... În tine s-au adunat toate virtuțile ăstei lumi; chiar și Pandora ți-a dezvăluit speranța, la rându-ți tu dezvăluindu-mi-o mie. Mă întreb la ce îți este de folosință atâta bonomitate și veselie dinaintea invidiei pe care lumea ți-o poartă, când ascunsă, când fățișă?! Oamenii nu te știu, nu te cunosc cum te cunosc eu, iar cei care te-au avut cândva s-au ars pe rugul nevăzut în care ți-ai ars ființa înrudindu-te cu orbul. În sangvinitatea ta se ard ororile lumii și tot ție sfinții ți-au încredințat taina păcatelor lor. Mă întreb la ce îți este de suportabilitate orice confesiune încredințată când zămislirea icoanei tale s-a zorit în sfârșeala cioburilor?! Cămașa ta poartă sărutul miilor de Iuda și sub ea, carnea își poartă cicatricile blestemelor celor osândiți la neputința de a te înțelege, accepta și avea. Mă întreb la ce corvoadă ți-ai supus încrengătura osoasă, permițându-ți astfel a căra stigmatul ratării umanității?! Mă întreb câtă indecență a zăcut în PreaÎnaltul când te-a creat, pentru că al Lui ai fost când ai încăput într-ale lumii! Poate tocmai din această ratare i-ai fost atât de accesibilă orbului! Posibil aceeași indecență cu care cei pe care i-ai iubit s-au dezis de tine! Of! Urma indecenței din sufletul meu o regăsesc doar când mă gândesc nevrotic la Tine!... 

***

Amurgul cuprinde digul. Este plăcut afară însă briza îmi străbate cămașa și primul strat al dermei trimițându-mi semnalul retragerii. Sunt și puțin umezit de la pulberea baltică rezultată din interacțiunea dig-agitația mării. Mă îndrept spre ieșirea din port. Gândurile nu mai fac casă bună cu mine, deși niciodată mișcarea în regim de plimbare nu a fost pentru mine un impediment pentru a medita. Probabil tenta de răcoare care mă încearcă i-a dat sângelui altă povară necesară decât a-mi oxigena agitația sinapsală. Urc într-un taxi liber:

- Take me to the ”Golden Gate”, please! (Du-mă la ”Poarta de aur”, te rog!).

- Nie mówię po angielsku! Trochę po niemiecku. ( Nu vorbesc engleză! Doar puțină germană.).

Germana mea este defectă, dar încerc:

- Bring mich, bitte, zum Goldenen Tor! (Du-mă la ”Poarta de aur”, te rog!).

- Ah! Das Goldene Tor! War genug Golden Gate! (Ah! Poarta de aur! Era suficient ”Golden Gate”!). Apoi încearcă să devină amabil și să inițieze o conversație:

- Bist du ein Tourist oder bist du mit einem Geschäft gekommen? (Sunteți turist sau ați venit cu afaceri?)

Știu cum să-i potolesc setea de amabilitate:

- Ich bin aus Rumänien. Ich glaube, ich habe dir genug gesagt! (Sunt din România. Cred că v-am spus destul!).

Taximetristul mă fixează preț de vreo zece secunde în oglinda retrovizoare. Este nehotărât, dar în cele din urmă cedează și își vede de drum. Zâmbește tâmp. În alte timpuri aș fi fost foarte curios să îi aflu gândurile, dar acum nu sunt deloc curios. Nici prea amabil, după cum reacția mea finală.

          ”Poarta de aur” este una dintre intrările din centrul istoric al Gdanskului. Centrul istoric, care este o zona exclusiv pietonală care se întinde între Golden Gate (Poarta de Aur) și Green Gate (Poarta Verde). Strada pietonală este de fapt fosta cale regală și așa se și numește (Ulica Dluga). Aleea principală găzduiește pe ambele ei părți terase, cârciumioare, cafenele, sediile băncilor mai importante, iar la capătul nordic și cel sudic al străzii se află câte un bar care oferă spectacol striptease. În fiecare seară când mă plimbam pe Ulica Dluga am fost abordat de tinerii promoteri ai locațiilor exclusiviste. Purtau ținute casual și aveau obligația, pentru a fi recunoscuți, ca în momentul abordării să te invite la o discuție sub pavilionul unei umbrele mari, roșii, pe care o aveau tot timpul la îndemână. Erau foarte decenți și atenți la cei pe care îi abordau. Aveau experiența interacțiunii umane pentru că pe mine, de exemplu, m-au dibuit din start că nu sunt de al locului. Ceea ce m-a frapat la polonezi este faptul că aceștia cunosc engleza. Este prima limbă de circulație internațională pe care o folosesc cu frecvență foarte mare; o stăpânesc până și cerșetorii  lor. Într-o seară am fost abordat de un domn foarte elegant, exact cum am spus, foarte elegant, care m-a rugat să-l servesc cu o țigară. M-a abordat direct în engleză, apoi am stat la taclale vreo cinci minute. Așa am aflat o altă poveste demnă de un roman, la care totuși nu i-aș da credibilitate, însă varianta prescurtată a poveștii spune că cerșetorul și-a pierdut afacerea, banii și familia ulterior, de pe urma falimentului. I-am explicat că nu sunt genul care să plângă de mila cuiva și că nu va primi din parte-mi mai mult de o țigară, iar el a insistat să-i ofer 30 de zloți (un zlot este echivalentul unui leu românesc, iar prețurile sunt cam aceleași cu cele de acasă) pentru a-și lua ceva de mâncare și o bere. Am râs și i-am sugerat să-și vândă hainele de brand pe care le poartă ostentativ ca să poate fi credibil. A insistat să-i ofer măcar bani de o bere și atunci l-am cinstit cu o bere pe una din terasele Căii Regale. Cinci minute i-au ajuns polonezului pentru a-mi fuma o țigară, pentru a-și bea berea și pentru a-mi spune că patru milioane de polonezi au luat Calea Regatului Unit al Marii Britaniei pentru o viață mai bună, iar acum polonezii importă cetățeni ai Ucrainei pentru a dispune de forță de muncă.

          Taxiul intră pe malul drept al canalului Moltawa. Trotuarul este ticsit de tarabe care fac comerț cu orice. Lume pestriță: se cumpără, se studiază oferta comercianților sau se fură pe ascuns. Unii turiști, probabil turiști, sunt foarte tineri și stau exact pe jos (direct pe pavele sau pe o pătură) la capetele podurilor care traversează canalul navigabil. Taxiul trece pe lângă Muzeul Maritim și observ în depărtare Poarta de Aur. Mă uit la mulțimea pestriță care se înghesuie pe trotuarul cu tarabe și-mi pare că văd o siluetă cunoscută. E cu spatele la mine și remarc doar roșcatul arămiu al părului care-i cade pe umeri. Femeia poartă o rochie ușoară de in, suficient de transparentă pentru a-i dezvălui secretele trupești, dar mai ales posibilitățile de care dispune pentru a concura cu îngerii Victoriei Secret. Sub inul topit domină dantela. Picioarele acestea lungi și linia lor perfectă nu-mi sunt străine. Instant strig:

- Stai! Oprește! Acum!...

­Taxiul se oprește violent. Sar din mașină și alerg spre silueta roșcată care se pregătește să fie înghițită de mulțime. Mulțimea o absoarbe. Alerg ca un dement. Îmi fac loc cu brațele, urlu la oameni să-mi facă cărare. Mă izbesc de trupuri care nu-mi aprobă agresivitatea, dar mai ales lipsa politeții. Închipuiți-vă un schior care iese de pe pârtie și își face cărare printre spectatori urlând ”Sorry! Sorry, please!”. Așa arătam eu încercând să ajung la Elena. Eram convins că ea este. Nu reușesc să ajung la ea! Nu reușesc să o regăsesc în aglomerația din fața mea! O strig cu urlete smulse din tremurul corzilor vocale:

- Elena! Elenaaaaaaaaaaaaa! Elena!...

Lumea se oprește pentru o clipă. Parcă și timpul ar vrea să se oprească, dar el nu renunță la menirea lui de a contoriza nimicul dintre venirea și plecarea din viață. Mă opresc! Suflu greu, dar adrenalina reglează totul, de la bătăile agitate al inimii până la gândul că aș putea fi victima propriei obsesii. Nu cred că am alergat mai mult de 100 de metri. Mă opresc la marginea trotuarului și dau să mă așez pe el, dar observ că taxiul stă nemișcat acolo unde m-a lăsat. Este cu avariile pornite, iar eu trebuie să-mi fac datoria de bun cetățean comunitar și să respect serviciile oferite de alții. Ajung la taxiul oprit, închid ușa spate dreapta pe care am coborât și merg al geamul ușii din dreapta șoferului. Îi cer să-mi arate contorul și să-mi indice prețul călătoriei.

Pe ceas văd 43 de zloți. Scot din portofel o hârtie de 50 de zloți și îi spun în engleză:

- Keep the change! (Păstează restul!)

Zâmbește! Îmi ia banii apoi mi se adresează în limba maternă:

- Mulțumesc! Pentru că mie nu mi-ai răspuns nici până astăzi la întrebarea ”Ce vezi când mă privești?”, te întreb altceva: ”Ce ai simțit când ai privit-o?”.

Mi-a vorbit în limba mea maternă, nu poloneză. Zâmbește cu toată gura, îmi trage cu ochiul și demarează!...