când simți că nimic nu există
nimicul rămâne nimic,
lucidul în mine insistă,
din mine îmi fac inamic;
încerc să-mi ofer argumente
să trec din lichid în solid,
îmi duc la bordel sentimente
mă schimb pe un suflet perfid.
despart înc-o mare de lacrimi
mă lupt să mă scot din delir,
disec suferința-n sutimi
în vânt și furtuni s-o resfir;
îmi port insomnia povară,
cu demonii stau la taifas,
complici pentru o viață ușoară
împart din nimicul rămas.
primesc un acces la iertare
și-l vând pe un hâd mai frumos,
pe viață îmi pun prescurtare
mă-n dur până-n sânge și os;
degeaba-mi explic ce-i iubirea
și-o port sub un strat putregai,
nimicul îmi este menirea
și ăsta nu-i drumul spre rai.
mă-ntreb paradoxul de-l trec
nimicul să pot să-l iubesc,
din tine tu fă-mi un amestec
și dă-mi un nimic să-l trăiesc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu