Epistolă către nimeni (XI)

Să nu ai parte de nicio constantă în viața ta înseamnă să nu existe nicio oprire. Să duci o viață de fugar dintr-o relație în alta, să aparții efemerului, să te debarasezi de un prezent fabricat de tine într-o complicitate deplină cu propria-ți rațiune nu se poate decât prin asumare. Să fii un fugar din calea realității pe care și-o doresc cei din jurul tău și care te include este un stil de viață pe care numai cei care frizează geniul o pot face. Dar asta anulează orice șansă iubirii. Nu poți construi decât iluzii care nici măcar nu-ți rămân ție, le rămân celor implicați, iar ei nu vor înțelege decât într-un târziu care nu mai contează. Ești perceput ca personajul care sfidează firescul existențialului, care aduce în efemerul prezentului enorm de multă forță, cel care rearanjează priorități, cel care schimbă destine sau destinații. Ești cel care complică existențe, care seduce prin simpla prezență, cel care poartă la vedere vocația ratării celorlalți, însă în același timp cel care poate înlătura definitiv acea vocație a ratării transformând eșecul într-o reușită măruntă de unde fiecare poate începe reconstrucția personală.

Singura întrebare pertinentă este: ”construit pe această tipologie, este capabil omul de iubire?”. Categoric, da! Este cel mai perfid jucător într-ale iubirii. Conștientizează, manipulează, constrânge, totul pentru a-și atinge scopul relației interumane. Este perfect capabil de iubirea definitorie, dar nu o va alege niciodată, pentru că un astfel de moment de slăbiciune însemnă și sfârșitul epopeei lui. Ei știu să distrugă, dar în egală măsură pot construi ceva definitoriu și definitiv. A distruge este pentru ei un clișeu existențial, un reflex pavlovian, a construi este o alegere dificilă, dar atunci când se întâmplă alegerea este cel mai bun lucru care ți se poate întâmplă, asta dacă îl vei întâlni vreodată. Implicarea lor în orice este totală și creează adicție, însă singurul lucru pozitiv în această implicare este faptul că această implicare li se întâmplă doar celor capabili să primească și să ducă această povară. Cei vizați sunt foarte bine aleși, de pe urma unei analize riguroase, însă, aici este partea cea mai interesantă, totul se reduce la nevoia lor primitivă de a iubi. Da, ai citit bine, dragul meu sau distins cititor, totul se reduce la nevoia lor primitivă de a iubi. Reciprocitatea nu va fi o clauză contractuală nescrisă, pentru că ei nu aleg această reciprocitate, este vorba de un instinct egoist educat, dar căruia i s-a permis ieșirea la vânătoare.

Ce faci când îl întâlnești, îl accepți sau nu?! Decizia este una extrem de dificilă, mai ales pentru motivul unicității. Vrei să ai totul pe una dintre părțile esențiale ale evoluției personale sau alegi liniștea și axiomele necunoscute ale Divinității?! Cine alege să trăiască această experiență să se aștepte la ceea ce probabil a intuit că se poate dincolo de limitele personale, dar să accepte și ideea că totul va arde cu o repeziciune greu de remarcat, ulterior greu de acceptat. Vrei viață din viața altuia doar pentru că simți că ți se potrivește și merită orice risc, atunci trebuie să știi că renunțarea la rațiune nu este o opțiune ci o certitudine, chiar dacă este un provizorat. Această experiență, prin unicitatea și intensitatea ei, nu te poate decât ridica; este o ridicare imensă, neobișnuită, cu simțurile încordate peste limite dar toate acestea se datorează unei căderi imense în tine, pentru că această ridicare, percepută sub forma unei reveniri la realitate, va avea la bază și experiența suferinței afective în cea mai pură ei formă. Dacă vrei să iubești în felul tău o poți face oricând, oriunde și cu oricine crezi că te merită, dar să accepți iubirea cuiva capabil să ucidă viața din tine pentru a-i reda ulterior un puls mai puternic și edificator, trebuie să meriți. Perfid sau nu, dacă merităm sau nu să trăim așa ceva, nu decidem noi ci doar cel care are de oferit totul! Noi suntem doar niște privilegiați orfani ai vieții…