Întâia profanare
Totul în
juru-mi simulează prăbușirea. Sunt defibrilat, sunt agnostic, sunt într-un
nimic care depășește infinitul. Luciditatea îmi spune că orice aș fi conceput
eu până acum ca ideal al nimicului este o farsă nefericită a rațiunilor care
m-au încercat și m-au combătut pentru a-mi fi, pentru a-mi aparține în felul în
care sunt. Prezentul are un ambiguu care mă disperă până la disoluție și trag
de mine să mă urnesc înspre ceva palpabil, ceva care să mă miște. Palpabilă
este agitația străzii. Oamenii continuă să existe, să-și ducă realul la limita
perceptibilului, dar pentru mine perceptibilul este doar preambulul dezamăgirii.
De-a valma îmi sunt toate. Nu mă regăsesc absolut deloc în vâltoarea nepotolită
a lucrurilor. Prea multă agitație în juru-mi; totul se vrea posibil într-un
ieri deja îndepărtat în uitarea grăbită a timpului. Mă țin complice haosului
neintegru, însă dincolo de minciună, lucrurile își văd nestingherite de vrerea
unei împliniri. În spatele acestor vreri stau suflete înghețate în variile
forme ale fricii. Există o singură teamă, una comună, care ține de mâinele
antonim uitării ieriului. Nici rutina nu-și mai respectă forma și exprimarea,
totul a devenit un amalgam de chipuri, fraze trunchiate și gestica agitației. Mă
rog Divinității pentru un zilnic în care să mă descompun în orele în care sunt
și nu mai sunt. Sufletul s-a împachetat în umbra-mi indescifrabilă
între umbrele pământului. Înainte aveam timp, măcar să-mi găsesc motivația
ființială, azi, acum, am renunțat și la gânduri. Simt pasivitatea rațiunii în
instincte și reflexe. Și cam atât. Nu! Să nu mă uit! Nici în umbră nu mai sunt
eu! Nu mă mai simt!...
Orbul a trișat!
Pentru mine acest final de august mi-a fost un august rătăcitor. M-am reîntors
între semeni și nesemnificativa lor latentă agitație. Nici o grabă într-ale
bucuriei sau dăruirii, nici o grabă într-ale agoniei. Același nimic servit
altfel, un soi de libertate austeră afectivă. M-am obligat la această
reobișnuire fiindcă decisesem că acest debut în noua viață, fără de
negație, ar trebui să fie un destin care să conțină o adresă. Nu am coborât
între semeni, nici nu am urcat printre ei, a fost un simplu amestec, care
(trebuie totuși să recunosc) a refuzat adeseori regulile omogenizării. Am
întâlnit același derizoriu, același stil umanitar înclinat spre supraviețuire,
indiferent de metode și consecințe.
La mijloc de
august, când am trecut pe la ospiciu, am plecat atunci din mine, fără gânduri
și fără speranța unui ceva. Nu mi-am dorit vreo eliberare sau vreun graffiti pe
un oarecare peron isinua(n)t al vieții, mi-am dorit în ascuns o platitudine
nepretențioasă, lipsită de obligația unei comuniuni compensată cu compromisuri
ale bunului simț. Revenirea în firescul ăstei lumi, mereu presupune pentru mine
o indecență și aroganță adusă mie, tocmai pentru că mie, tocmai mie, mi-a
reușit detașarea; din acest banal motiv, sunt semeni care consideră că merit să
fiu pedepsit. Le spun în astă spovedanie epileptică că pedeapsă mai mare decât
a fi printre ei nu există. Mă condamn la o nouă irosire, pentru că în ecuația
acestei noi existențe, ceea ce spun, fac și coexistă semenii este de o candoare
dureros de inutilă. Trăiți ce mi se
întâmplă mine și aveți dreptul la o atitudine, la o părere.
Oricum a trecut
mult prea repede această repudiere în abstractul pentru care mă pregătisem
dinainte. Bifez un bine pentru doza de liniște, un foarte bine pentru
revigorarea încăpățânării mele de a crede în schimbarea umanității, excepțional
pentru revenirea-ntr-un întreg descompletat la plecarea din agonia mea anterioară.
În mine nu s-a schimbat nimic, am aceeași înclinație spre devorarea a orice și
oricine-și dorește a-mi fi sursă motivațional-inspiratoare, am aceeași tendință
spre zero că ceva, cumva, cândva se va schimba. Orbul cu siguranță nu îmi
aprobă sistemul de valori la care doresc să revin. Altfel nu aș înțelege intromisiunea
lui în tentativa de a mă regăsi. A reapărut în cel mai sensibil moment al
regăsirii, al recalibrării echilibrului, doar pentru că?!… Ezitarea
introspecției îmi semnalează ceva straniu, mai exact că ezitarea mea trebuie să
dețină ceva în comun cu temerile acestuia că ar exista întra-adevăr o fisură de
concept al viitorului mai mult sau mai puțin meritat.
O iau la pas
molcom către nicăieri. Trag de mine pentru o idee, orice care să-mi dea un
impuls pentru a continua. Ridic capul. Observ turnul bazilicii Sf. Maria. Hmmm!
Poate un semn din partea Divinului. Mă îndrept către bazilică și privesc
oamenii. Le caut defectele direct vizibile. Acesta este metoda prin care
întotdeauna reușesc să anihilez o pasiune care îmi dă bătăi de cap. Oamenii au
defecte și cândva spuneam despre mine că sunt o raritate care are toate
defectele dar și o singură calitate, respectiv că sunt constituit numai
defecte. Ce poate fi mai integru decât să te accepți așa cum ești? Revin cu
gândul la orb și întrebările care l-ar viza încep să-și facă loc în mintea mea.
Încep să realizez că orice șoc mi-ar produce orbul, am resurse de a mă regăsi,
chiar dacă sunt zgâlțâit puternic. Poate acest fapt se datorează unui gest
Divin prin care sunt anunțat sau dojenit pentru că nu sunt convins de existența
Lui.
Trec Poarta Verde
și o iau alene pe Calea Regală. De acolo cotesc pe Mariaka Ulica (Strada
Maria). Bazilica îmi apare în toată impetuozitatea ei. Este imensă și este
foarte dificil să o cuprinzi integral cu privirea din cauza îngustimii străzii.
Clar, stil gotic, secolul XIV sau XV. Trec pragul și albul interiorului îmi
amintește de albul sclipitor din rezerva orbului de la ospiciu. Înaintez spre
altar. Pereții laterali au picturi și vitralii viu colorate. Imense, așa cum
sunt toate vitraliile bisericilor catolice. Orga este o adevărată operă de
artă. Chiar aș fi curios cum sună și această curiozitate mă aruncă într-un
timpuriu al adolescenței, când ani de-a rândul am rămas fixat pe cântarea la
orgă a lui Mickey Rourke din filmul ”A Prayer for the dying”, un film care mi-a
întrerupt brusc naivitatea. Altarul este deschis complet și nu ascuns ca în
cazul bisericii ortodoxe. Statuia lui Isus crucificat este agățată de tavan cu
lanțuri iar grupul statuar din altar este imens. Cred că într-o altă viață aș
fi fost impresionat și dacă aș fi fost contemporan cruciadelor aș fi putut
să-mi sacrific viața în acest război stupid. Dar ce război nu este stupid?
Lupta inegală dintre mine și orb nu este o neghiobie imensă? Mai ales din
parte-mi! Nu că orbului i-aș găsi sau acorda vreo scuză. Mă așez pe unul dintre
scaune și încerc să mă liniștesc. Bazilica își primește cu demnitatea ei rigidă
grupurile de vizitatori. Introspecția îmi reușește deși sunt abuzat de chipuri
curioase, priviri întrebătoare și flashuri ale camerelor foto sau ale
telefoanelor turiștilor. ”Cine sunt eu să
cer un drept la fericire?! Mă știam, mă știam iubind, mă alintam iubind și
iubeam într-un fel unic. Cine mi-s?! Descendent nevinovat și neîntrebat din
decadentul Adam mi-s împlinitorul tuturor păcatelor. Nu am ratat nici unul, dar
sunt cele câteva mai aprige și de neiertat de către PreaÎnaltul pe care mi-ar
fi fost în vrere a le împlini cu tine, Elena. Ți-aș fi stigmatizat în carne
gustul iederei și în urma ta orice păcat ispășit izbăvea aroma ambroziei arsă-n
pasiunea cărnii. Te-aș fi muncit în iadul trăirilor tale, te-aș fi descoperit
ție cât să poți ierta lumii orice voință de-a te avea. Te-aș fi împlinit până-n
ultima mea suflare, completând astfel prin tine geometria ăstei lumi. Fiecărui
păcat i-aș fi atribuit plăcerea cărnii muncite în imaginația fiecărui Adam care
mi-a pângărit gena. Prin mine, iubindu-te carnal și cu trufia unicității,
preacurvia ta ar fi devenit rugă urcată spre cer! Prin tine aș fi răzbunat
alungarea noastră din rai!... Devenit-am ultimul dintre Adamii care te-au ratat.
În altă viață, pe tine, dragă Elenă, te voi vizita în pielea șarpelui!”…
Introspecția îmi este întreruptă de o rostire amicală și veselă:
- Nu cred că te prinde pielea șarpelui! Iar Adam este
doar unul dintre multele prenume pe care le vei avea până la ducerea la
îndeplinire a contractului!...
Ies din reveria
metafizică și observ că lângă mine s-a așezat unul dintre preoții bazilicii. Izbucnesc
direct:
- Ce dracu,
acum ești preot, orbule?
- Nu drăcui în Casa Domnului, copilul meu!. Mina cu care
orbul m-a dojenit dispare brusc și bazilica se cutremură sub râsul lui.
- Îmi citești
gândurile! Îmi știi viața pe de rost! Mă bântui peste tot! Nu-mi lași spațiu,
nici aer, nimic. Vrei să controlezi totul! Joci după regulile tale! Acest pariu
nu trebuie onorat pentru că orice încercare îmi este subminată, anihilată de
tine sau iscoadele tale.
- Te pomenești că îmi deprinzi apucăturile!
Ești amuzant, idealistule! Mai devreme, pe dig, te gândeai că ai putea trișa
conceptul fericirii. Te gândeai cum să mă îndrugi jucând după regulile tale!
Atributele acestea pe care tu le deprinzi încetul cu încetul sunt apanajul meu!
Vrei să renunți și să mă vizitezi mai devreme? Nuuuu, tu nu vrei asta! Nu uita
niciodată că sunt cu tine oriunde te vei afla și orice vei vrea a face. Ești un
profan în tot ce privește cerul și pământul, raiul și iadul, veșnicia și
neveșnicia! Despre mine știi doar cât ți-am dezvăluit eu. Minte ai, intuiție ai
luat din femeile pe care le-ai cotropit cândva, dar nu îți este de suficiență
pentru a-mi fi măcar demn de un rival. Ești lamentabil în toate gândurile și
acțiunile și încep să cred că îmi pierd timpul cu tine! Acest rămășag mă
dezamăgește! Ar trebui să-mi aleg mai bine mușterii! Poate voi anula unilateral
contractul…
- Nu poți face
asta! Nu țin minte să fie o asemenea clauză în contract!
- De unde știi tu asta? Ai acces la pergament? Caut-o pe
Elena, poate te va ajuta!
Hohotește
iarăși și ecoul puternic mă determină să-mi rotesc privirea în jur. Bazilica
este goală. Eu și orbul suntem singurii locatari de conveniență.
- Unde sunt
restul? Turiștii? Localnicii? Ceilalți prelați?
- I-am trimis să viziteze alte locașuri sfinte! Mă rog,
sfinte! Da, da, încântător de sfinte! (Hohotește iarăși). Ești atât de prost încât să îți închipui că
eu mă arăt oricui și oricând? Ce dracu am văzut la tine? M-ai auzit? Ce dracu! Auzi
la mine cum mă pomenesc singur! Sunt de râsul iadului! Din cauza ta am ajuns să
vorbesc despre mine la persoana a doua! Ha, ha, ha! Dacă îți va spune cineva
vreodată, dacă mai apucă, că Satana nu are simțul umorului ai de la mine mână
liberă să-l contrazici. Nu știu cum îi poți tu demonstra contrariul fără
prezența mea în preajmă, dar va fi interesant de văzut și asta. Ca să vezi! Am
găsit un motiv să nu deturnez contractul, să te las să-i convingi pe alții de
existența mea! Ha, ha, ha!
- Nu mă interesează
deloc găselnițele tale! Nu-mi vine să cred că spun asta, dar ești mai pueril
decât mine. Pentru tine totul este o joacă și cred că te răzbuni pentru faptul
că pe vremea când erai înger, vreun sfânt sau un alt înger care te avea în
grijă ți-a întrerupt brusc copilăria! Nu doresc să fiu în locul tău, dar dacă
mă împingi și într-acolo, atunci fac un exercițiu de imaginație și recunosc că
foarte posibil ar fi să procedez aidoma ție. Mă învăluie căldura unui gând:
dacă tu exiști atunci și Dumnezeu există și nu va permite ca tu să pârjolești
sufletele oamenilor, mai ales a celor nevinovați!
- De la candele ți se trage! Căldura! Ha, ha, ha! Ia privește
ce jocuri încântătoare fac eu în casa Domnului vostru!...
Aleargă ca un
nebun către rafturile cu candele. Sutana preoțească flutură pe el ca un steag
în bernă. Suflă peste candele și toate se sting! Apoi suflă peste ele și ele se
reaprind. Apoi repetă de două ori jocul. După care aleargă spre altar. Ajunge sub
crucifixul atârnat în lanțuri și sare pe el. Se prinde de lanțuri, își
încolăcește picioarele de picioarele lui Isus apoi îl îmbrățișează!
- Cum ne stă împreună?, îmi urlă cocoțatul! Uitându-se fix în
ochii închiși ai statui lui Isus continuă parodia: Fiule!, dacă te răzvrăteai în grădina Ghetsimani nu erai crucificat și
acum mi-ai fi fost de mare ajutor în stăpânirea iadului și a omenirii. Îți
place decăderea omului din drepturile propovăduite de tine? Te-ai sacrificat
degeaba! Cel mai bine ai înțeles tu asta și ai făcut-o înaintea și dinaintea
Tatălui! Te-ai dus între miei și lei, între păcătoșii mei și păcătoșii Tatălui.
Este vreo diferență între ei, păcătoșii? Un criminal în serie este mai păcătos
decât Tatăl care și-a sacrificat fiul, hotărându-i sfârșitul pe cruce? Voi
numiți acest sacrificiu normalitate eu îl numesc un act de demență neasumat!
Copil prost, puteai fi fratele meu, dar tu ai ales calea Tatălui! Și pe mine
m-a pedepsit pentru că, spunea El, m-am crezut egalul Lui, dar El a început să
realizeze că Eu chiar sunt egalul Lui! Nu are nicio putere asupra mea, deși
muritorilor le place să creadă asta! Pe principiul ”Crede și nu cerceta!”,
muritorii chiar cred în puterea voastră superioară. Tatăl și Fiul! Ce poate fi
mai frumos?! Ha, ha, ha! Parcă sunteți un S.R.L. de agricultori primitivi și
l-ați angajat pe amărâtul ăsta care ne privește să vă facă rost de unelte să
lucrați pământul! Expresia mea favorită, atunci când întrețin focul în iad este
incantația cu care părinții și bunicii își certă copii: ”Te mai rabdă pământul
să faci prostiile ăstea?”. Pământul rabdă că este creația Tatălui, nu-i așa
frate? El le-a creat pe toate, inclusiv pe noi, pe tine, pe mine, pe măscăricii
ăștia care-și spun oameni și care se cred creați după chipul și asemănarea Lui.
Isuse, dă-te jos de pe cruce și spune-le oamenilor adevărul, că totul este o
plăsmuire a sutanelor negre, spune-le că Vaticanul minte și manipulează,
spune-le că nici noi nu existăm, suntem doar povestea prin care fiecare copil
din om poate fi trimis la culcare pentru că somnul final este mult mai bun
decât somnul rațiunii! Hai, frate, deschide ochii, coboară-te și vin-o să cântăm
ceva la orga asta superbă! Să interpretăm la două mâini Recviemul lui Wagner. Știu,
tu-l preferi pe Bach, îți place Air sau poate preferi Adagio-ul lui Albinioni! Pietrificatule,
fie! Cânt de unul singur!
Orbul își deșiră picioarele, își desface brațele din
strânsoare și aterizează în picioare sub Curcifixul imens! ”Să nu-mi spui că ai de gând să te cobori
tocmai acum!” mai adaugă uitându-se la Isus, după care cutremurat de alte
hohote de râs alergă la orgă! Visul meu de a asculta orga devine realitate. Recviemul
lui Wagner sună impetuos! Aud pași pe podeaua bazilicii. Lumea, probabil atrasă
de sunetul orgii, invadează bazilica. Orbul cântă înflăcărat. Picioarele apasă
pedalele, mâinile febrile trag cu putere clapetele deschizând tuburile pentru
fiecare tonalitate în parte. Dumnezeule cum sună Wagner în interpretarea
Diavolului. Simt, simt, da simt că și lui Dumnezeu îi place această
interpretare. Orbul se oprește brusc. Se ridică în picioare pe băncuța orgii.
Își întinde brațele pe toată anvergura lor, face o piruetă, se întoarce cu fața
la public și apoi înclină capul într-o parte imitându-l pe Isus crucificat!
Lumea aplaudă frenetic! Cred că doar după un război medieval câștigat s-au mai
auzit asemenea urale într-o biserică! Orbul sare de pe băncuță și își face
ieșirea teatral, așa cum m-a obișnuit. Oamenii îi fac culoar și continuă să îl
aplaude! El se îndreaptă semeț spre ieșirea din bazilică și lumea continuă să-l
aplaude. Unii îl ating, alții cad în genunchi și îi sărută poalele sutanei. El
își continuă marșul triumfal spre ieșire. Pe chipul lui zăresc păcatul lui
preferat, trufia, deși el îmi spusese atunci, în călătoria inițiatică, că
primul păcat preferat este superficialitatea. Chiar și eu simt o urmă de
admirație pentru el, dar știu că ține strict de interpretarea lui artistică. În
definitiv orbul este Satana, deci orice îi stă în puteri. O mamă cu chip trist
îi taie calea orbului. Ține un copil de mână și îl roagă în românește: ”Părinte binecuvântează-mi pruncul!”. Orbul
se apleacă, face o cruce peste fruntea copilului, apoi se pune într-un genunchi
în fața lui. Îl mângâie pe obraz, îi atinge ochii, apoi coboară peste nasul
drept, se oprește pe buze. Copilul deschide ochii și îl privește fix în ochi pe
prefăcutul preot. Preotul îi zâmbește, apoi îl întreabă:
- Copile, ce vezi când mă privești?!...
Se ridică își
ia puțin avânt și părăsește bazilica. Femeia și copilul îl urmează, însă
înainte de a părăsi bazilica, femeia se întoarce spre mine. Stă o clipă cât să
mă inunde cu verdele privirii ei. Zâmbește! Și iese…
Sunt trosnit
direct în inimă. Trupul meu devine un arc. Sar peste scaune și în câteva
secunde sunt pe treptele bazilicii. Îi caut cu privirea pe cei trei dar soarele
mă orbește! Știu că strig degeaba, dar totuși o fac:
- Elena! Elena, tu ești? Elena, te rog, spune-mi că tu ești!...
(urmează partea a VIIa / Magda)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu