Renunțare (II)

Sunt cel mai sărac din Paradis,

dacă mai poți numi astfel,

pământul.

Aici te-am cunoscut,

dar înainte de tine

m-au primit în incertul vieții

apa, piatra și vântul.

Din ele ți-ai făcut chip și trup

tot din ele ți-ai tras seva

și ți-ai conturat firea.

În ele te-ai întors,

ți-ai descompus conștiința

și-ai dat țărâna pe țărână.

Pe mine m-ai lăsat în afara ei!

Sunt câinele credincios

chemat să-ți apere de semeni

amintirea.

Însă te întreb, fără de rost:

”De amintirea mea cine te păzește?!”.

Tu, acum, aparții vântului,

eu, acum, sunt în bătaia pietrelor!

După amintirea ta,

cel mai mult iubesc apa!

Ea îmi spală rănile

și tot în ea

îmi limpezesc amintirile.

Dumnezeu i-a dat un păcat apei!

să nu renunțe niciodată,

să izvorască,

să curgă,

să spele,

să limpezească.

Sunt un câine bătrân și orb!

Aștept în afara țărânei,

în bătaia pietrei,

un ultim răsărit,

o ultimă adiere izbăvită din țărână...