Destine-n deșert și destul...

Destine-n deșert și degeaba (poema a XIa - epilog)

M-a obosit trăirea în trecutul

în care ești și totuși nu mai ești,

doar unul dintre noi e abătutul

cel care încă mai așteaptă vești;

nu-i un secret că eu sunt cel în boală,

c-am devenit un orb înstrăinat,

în mine ființa-ntreagă se răscoală,

damnatul într-un trai banalizat.

Nu sunt acel ceva, cel care...

nici celui care i se potrivește fost,

e loc destul în noapte și sub soare,

găsesc un rost și-n lumea făr' de rost;

nu-ți spun nimic, căci nu mai sunt cuvinte,

nici de rostit și nici de împlinit,

mai pot să-ți fiu amant printre morminte,

mai pot să-ți fiu un ultim asfințit!

nu-i un secret, m-am vindecat de boală

și nu mai sunt nici fostul, nici credul,

poveștii noastre i-am aflat morală:

destine-n deșert și destul...