Opțiunile singurătății...

         A fi singur!... uneori cea mai mare dorință individuală, însă și cea mai îndepărtată de senzația împlinirii. Singurătatea se impune; este provocată de cei aproape nouă. Singurătatea este opțiunea celor care ne pedepsesc pentru că le-am greșit grav (în accepțiunea lor) sau le-am provocat o mare dezamăgire. Câți dintre noi se pot bucura de efectul singurătății? Infim. Majoritatea își hrănesc sinele cu propriile slăbiciuni și una dintre ele este iertarea. Nu suntem iertați pentru greșelile noastre dintr-un patetic simțământ creștin (patetic în trăirea lor nu în concepția biblică) ci pentru că aceia pe care i-am supus unei greșeli sau unui rău neintenționat sunt prea speriați de ideea renunțării la rutină. Pentru cei care trăiesc într-un superficial domestic suntem o anexă a rutinei, suntem partea rudimentară și instinctuală a existenței lor; suntem partenerul ideal în acțiunile bârfă și disprețul simulat la adresa semenilor și a timpului. Nu avem parte de singurătate pentru că nimeni în afară noastră nu și-o asumă, nu și-o dorește, nu-i cunoaște sensul și ca atare se teme teribil de ea.

         Însingurare! A fi singur pentru că îmi doresc liniște, timp pentru mine, timp pentru dialogul antisocial, la nivel personal, cu sinele. Libertatea afectivă sau lucidă  a introspecției se traduce: însingurare. Este cea mai importantă alegere în viață, după alegerea "pe cine iubim". Când iubim, când se presupune că judecăm și alegem numai cu inima, nu este loc de rațiune, de limpezime. Iubim necondiționat și ne dăruim ca atare. Priviți-i pe cei care iubesc: sunt numai inimă! Priviți-i și după destrămarea lumii iluzorii: sunt inimă sângerând alergând în căutarea iertării, a unei împăcări inutile, sunt mârșăvia unui compromis în sine. Finalitatea actului numit iubire este însingurarea. Categoric, aceasta este opțiunea celor capabili de conștiința de sine. Însingurarea este sublimul artei supraviețuirii, este bucuria noilor începuturi. Sentimentul trăit este cel al răsfățului atingerii propriei dimensiuni spirituale. Valorile lumii sunt neînsemnate în raport cu sinele. Însingurarea nu înseamnă dramă, pentru că ne-am dizolvat în esența viului. Ea îmi permite singurătatea printre ai mei. Dacă moartea ar exista în concretul unui trup fizic atunci însingurarea i-ar fi singura bucurie; restul i-ar fi atribuții de serviciu. Exaltarea o regăsesc în egală măsură doar în iubire și însingurare. Există vreo diferență între aceste trăiri? Categoric da! În miezul însingurării, Divinitatea este singura mea rudă...