tot mai sărac

 

pustiul Saharei se-adună pe buze

și recele arctic ajuns-a în vene,

moartea șarjează în juru-mi obuze

și praful cel rece îmi intră sub gene;

 

deși nu mai văd, o simt mai aproape

și cerul se lasă pe umerii mei

lumina se cere la mine sub pleoape

dar moartea îi cere luminii temei.

 

mai lasă-l o clipă să guste iubirea,

mai lasă-l o clipă să știe ce pierde,

topește-i înghețul și află-i trăirea

sub palma femeii ce vrea să-l dezmierde;

 

alungă-i pustiul și fă-ți un renume

și el va aprecia al tău gest revers,

căci lumea îl știe mai mult după nume,

femeia ce-l vrea îl știe din vers.

 

stă moartea în cale-mi și stă s-o gândească,

mă știe din timpuri, mă știe din verde,

ar fi cu putință ca el să iubească,

acceptă ca palma delicat să-l dezmierde?!

 

de moartea se-ndură și-mi lasă răgaz,

mai urc înc-un munte, mai trec înc-o mare,

te aflu și palma-ți mi-o pun pe obraz,

dau rugă luminii să-ți ceară iertare;

 

dar moartea se teme de ce nu cunoaște,

se teme de tine, de gândul că pierde:

”femeie-n lumină, tu viața-ți trăiește,

doar palmele mele vor știi să-l dezmierde!”.

 

pustiul Saharei pe buze îngheață

și marea se-agită la mine în vene,

din munte coboară, doar versul postfață:

”găsește-mi iubirea și las-o-n sânziene!”.

 

iubita mea, în mine pustiuri, în tine troiene,

dezbracă-ți iubirea și dă-mi-o s-o-mbrac,

te ține-n lumină, te du-ntre sânziene,

căci fără de tine și făr’ de iubire,

sunt tot mai sărac

și plec fără să mă-mpac…