rutina

singurătății mele nu-i pot asorta nimic

și în oglindă adevărul mă condamnă,

secunda bate-n timpul anatomic

și sângele pulsează în mine inamic,

pentru tine, a mea doamnă;

mă întreb ce oare mă stârnește,

cum poate omul să reziste frânt,

ce gest al meu încă mai rănește

când umbra din privire-ți dojenește

și umbra mea s-ar pierde în pământ?!

 

pasiunea mea nu mai suportă martori

și-mi șterge chipuri vechi din amintiri,

în aparență cavaleri strălucitori,

în fapt bieți epigoni și de cuvinte negustori,

profani ai iubirii pozând în martiri;

în mijlocul la toate acestea tu,

cu simplitate devorând capricii,

din tot ce-ți dau îți faci atu,

da, slăbiciunea mea ești tu,

iar eu?!... rutina ta în vremea fricii!

 

îmi port rutina resemnat

chiar de oglinda mă condamnă,

îmi ești și vină și păcat,

sunt umbra din pământ amestecat

de umbra-ți din privire devorat!

și totul pentru tine, a mea doamnă!...