Mă cobor și mă urc în orașul mare căruia nu i-a reușit
anonimizarea. Orașul acesta mi te-a dat și tot el m-a luat din mine. M-a luat
din vântul străzilor pustiite de târziul nopților de toamnă, m-a luat din allegroul
cald al ploilor lui. Trocul orașului îl regăsesc în lapidarul contemplatorilor
orașului, cei care se simt naturali în decăderea legendelor urbane. Devenit-am
un compromis trecut sub tăcere. În mine adăpostesc diferențe. Îmi sunt dragi
aleile parcului cu băncile lui copleșite de povara nostalgiilor noastre, însă
îmi este mai aproape de suflet peronul gării și băncile lui ce poartă
nefericiri definitive. Gândurilor mele le-am făcut un loc în urma pașilor ce mă
poartă spre băncile peronului gării; doar că mie băncile mi-aduc sentimentul
rămânerii.
Pașii mei ascund tăcerea din lacrimile neplecării. Doar
vântul străzilor mai trece uneori pe peronul gării, întrebând de tine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu