Trecutul nostru developat îl pot regăsi în melancolia
muzicii. Străbat seara străzile orașului și îmi târăsc grăbit umbra spre
locurile sumbre și întunecate. Aici oameni se tem să vină și atunci îmi rămâne
mie toată muzica străzii, muzica orașului. Îmi opresc pașii pentru completarea
liniștii. Mă așez pe bancă și-mi privesc mâinile. Îmi amintesc acum că îți plăceau
enorm mâinile mele. Îți era drag să le privești, să le prinzi într-ale tale. Eu
tânjeam să te strâng în brațe, să-ți frământ carnea și s-o sărut, iar tu
capricioasă cum erai, cum sunt convins că vei rămâne pentru totdeauna, mă
opreai din nevoie, din dragostea carnală, rugându-mă: ”Oprește-te pentru o
clipă! Doresc să-ți privesc mâinile, să le ating!”. Și eu te ascultam. Eram
îndrăgostit iremediabil. Aceeași trăire și în tine. Împreună am trecut și peste
asta, cum am trecut peste toate. Ne-am stins unul în celălalt, strângându-ne
apoi într-un împreună al fatalității. Pentru că am fost cât am fost și cât
ne-am putut întâmpla; și iubi, evident...
Eu preferam orașul noaptea. Și pe Tolstoi. Drama rușilor
este mereu o adevărată aventură. Drama se trăiește necontenit și Tolstoi se
pricepea de minune să o disece. În schimb, bietul Dostoievski, ”Feodor” cum îl
alintai tu pe numele cel mic (pentru că detestai ideea pronumelui), se lamenta
mereu căutând o explicație pentru ea, apoi dincolo de acea explicație eșua
lamentabil căutând izbăvirea. Râdeai de rușii mei și mă provocai cu latinii tăi
sud-americani, Lossa și Marquez să-ți dau replica citând din rușii mei. Cel mai tare
mă enerva Sabato și tu știai. Când te supăram, tu profitai din plin de singura
ta lectură din Sabato, ”Abaddon, exterminatorul”. Cât de cumplite erau
certurile noastre literare. Nu prea aveam ce ne reproșa ca dăruire, ca
implicare și atunci ne certam pentru preferințele literare. Mult prea
copilăroși, însă această nebunie ne-a ținut împreună, pentru că împăcările
noastre erau superbe. Eram doi dintre orfanii lumii, nu aveam nimic de împărțit
cu ea. Singurătatea mea o regăsea pe a ta în muzica orașului, solfegii nocturne.
A trecut timpul peste reproșul disperărilor noastre, acel
”nu mai suntem”. Atunci când revin la umbrele orașului, la străzile și aleile
lui din parcuri, la băncile mute și scorojite, atunci când mă acceptă vântul și
ploaia, mă regăsesc în pasul molcom și melancolic al amintirii despre tine,
despre noi. Sunt deja departe de tine și mult prea aproape de un ”prea târziu
pentru noi”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu