Sunt!...
Pentru că mi se întâmplă?!...
Sau pentru că am dreptul ca și orișicare la efemer?!...
Scriu tot mai rar. Simplu; pentru că gândesc tot mai rar. Plătesc
tribut normalității, cotidianului. Sunt aproape înscris în turmă, în tăcerea și
neputința ei. Sunt un patetic adulterin dinaintea conștiinței mele. Ea nu mai
are răbdare cu mine și mă provoacă în fiece clipă în care singurătatea mă
acoperă. În toți acești ani de când scriu, îmi disec trăirile și-mi descompun
pasiunile într-o împotrivire care mereu mi-a dat impresia unei sterilități
generale. Am fost și sunt în mijlocul unor oameni cărora nu le pasă de ei
înșiși; nu sunt ei poate cei mai vinovați, dar nici vina cea mai mică, cea a
indolenței sau a neputinței, nu și-o asumă. Categoric, îmi este imposibil să mă
împac cu statutul celui abandonat în această sterilitate comună și ca atare forțez,
ce-i drept fără mare efort, limitele subțiri ale anonimatului normalității. Nu
sunt eu cel în măsură să afle și ulterior să împărtășească soluțiile ieșirii
din criza morală care ne ucide pe de-a-ntregul, însă sunt în măsură să fac aceste lucruri pentru mine. Pot spune că am o obligație majoră dinaintea
conștiinței, a ceea ce ei i-a reușit cu mine.
Fac parte dintr-o generație captivă într-o colivie creată de
cei care pot face asta fără nici o împotrivire. Durerea mea este că suntem prea
puțini condamnați la viață și mult prea mulți care așteaptă grațierea! Doar
Divinul dispune de dreptul suprem al grațierii! Nu vă întreb dacă există viață
după moarte, vă întreb dacă există viață după viață?!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu