Obsesia Hans Zimmer. În pustiul din mine, Zimmer are ecoul
unei catedrale. Devenit-am un trup implicat în asimetria nopților rămase făr' de tine. Încep fiece noapte prin a mă feri de reflexele lunii. În ele umbra
ta e mereu prezentă, căutând-o pe a mea. Tu nu știi, însă umbra mea se
deosebește de zgomotul nocturn al străzii; are fermitatea căutărilor mele, iar
umbra ta... E tăcută ca frigul tăios al iernii. Amintește-ți! Cândva, de
tăcerea ta sprijineam munții și candoarea ta topea nămeții crestelor. Acel
cândva a renunțat la măsura timpului; la fel și pietrele din care-s crescuți
munții. Doar eu depind de timp. De când nu mai suntem trupul meu e un metronom
care adună secundele de singurătate. Umbrei mele i-am lăsat povara dragului de
tine.
Ce mi-ai răspunde, dacă ți-aș spune că străzile orașului
știu totul despre tine, despre povestea noastră?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu